Povestea anomaliei din Marea Baltică

Povestea anomaliei din Marea Baltică

Povestea anomaliei din Marea Baltică  …Totul a început în iunie 2011, când micuțul echipaj suedez, specializat în cercetări subacvatice, al navei Ancylus, s-a considerat în preajma unei descoperiri cu totul neobișnuite.

Imaginile furnizate de sonar au indicat, în locul căutatelor epave, o formațiune ciudată care trimitea gândul la nava Millennium Falcon – imaginată de creatorii epopeei cinematografice Star Wars. În comunicatul public se menționa un obiect cilindric, având diametrul de circa 60 de metri.

„Trebuie să știm ce-am găsit…în acest moment, îi cunoaștem doar dimensiunea și forma și – pe baza imaginii sonarului – că există și o „brazdă” continuă pe fundul mării, de 3-400 de metri, către- sau de la formațiune…” din declarația după detecția inițială.

 

Amplasamentul descoperirii, aflat la circa 90 de metri adâncime în apele internaționale baltice dintre Suedia și Finlanda, a fost (și este încă!) păstrat secret de mica echipă, care avea să-și ia numele Ocean X. Ocupația (și afacerea, totodată) a căutării epavelor, purtătoare sau nu de valori, a dezvoltat reguli de siguranță ușor de înțeles, cu atât mai mult cu cât posibila „mină de aur” s-ar afla în largul și adâncul neprimitor al apelor.

Povestea anomaliei din Marea Baltică
Povestea anomaliei din Marea Baltică

„Îmi amintesc – primul lucru pe care l-am cerut echipajului a fost să nu vorbească absolut nimic despre descoperire, până aflăm mai multe” – declara Peter Lindberg, fondator al echipei OceanX, alături de Dennis Aasberg. „Ca vânător de comori am la activ multe ore în fața sonarului, dar n-am văzut ceva asemănător. Pe ecran s-a văzut precum ceva care a lovit fundul oceanului, parcurgând încă 1200 de metri până la oprire”.

O scurtă prezentare a echipei Ocean X poate fi interesantă, mai ales în contextul scepticismului unor oameni de știință ori sugestiilor în sensul discreditării. Site-ul propriu, oceanexplorer.se, declară orientarea activității către „căutarea comorilor ascunse și artefactelor istorice”. Sunt prezentate proiectele încheiate sau aflate, încă, în lucru, cu interesante referiri la informațiile inițiatoare, descoperite în arhive.

Ocean X, echipă fondată și condusă de Peter Lindberg și Dennis Aasberg, suedezi, a debutat cu descoperirea, în 1992, în largul coastei estice suedeze a Mării Baltice, a epavei unui avion B17, din al doilea război mondial. Lovitura au dat-o, însă, în 1995, când au adus la suprafață aproximatix 2400 de sticle de șampanie, scufundate în 1907, care au fost vândute prin licitație la Londra. Prețul a fost de circa 13000 $ pentru o sticlă! Alte descoperiri, precum epava submarinului SOM (somon, în rusă), al Imperiului Rus, scufundat în 1916 și – uneori – recuperări de artefacte au fost generate, de atunci, de Ocean X,…între care – interesanta „anomalie” care face obiectul acestui episod.

După zile de examinare a imaginilor ciudatei formațiuni, cei doi au decis să facă publică descoperirea – ceea ce le-a tulburat viețile. A fost ca o deschidere a cutiei Pandorei, prin răutățile de toate felurile întâmpinate și – la final – speranța că vor ajunge la mai multe certitudini decât întrebări.

Descoperirea a fost primită cu obișnuitul amestec de scepticism științific și apetit media pentru senzațional. Singura imagine dată publicității de OceanX, deși interesantă și sugestivă, nu putea fi mai mult decât o deschidere de caz. Dacă exploratorii doreau să susțină caracterul ieșit din comun al descoperirii, era necesară o revenire pentru cercetarea sitului. În acea etapă, opiniile exprimate de oamenii de știință oscilau între scepticism și declararea formațiunii ca fiind o stâncă erodată sau transportată de procesele glaciare care, ar fi modelat, odinioară, fundul mării. Totuși, forma circulară a formațiunii și anumite elemente geometrice detectate de sonarul 2D nu puteau fi ușor neglijate sau explicate forțat – ceea ce a oferit „gura de oxigen” necesară continuării cercetării.

Exploratorii depind, de obicei, de finanțatori ai expedițiilor, cu atât mai mult atunci când o descoperire se cere aprofundată. În plus – banii nu vin ușor, când subiectul finanțării este investigarea unei triple ipoteze, parțial „eretice”, privind descoperirea: origine extraterestră, construcție umană sau formațiune naturală. Echipa OceanX a avut nevoie de un an pentru a relua cercetarea, de data aceasta cu echipament mai performant, dar cu limitări drastice privind durata de lucru, datorate, desigur, costurilor.

Bugetul revenirii la locul descoperirii a fost de 120000 de Euro, pentru 6 zile de explorare. S-a plecat sub semnul îngrijorării datorate vremii nefavorabile, care s-a adăugat constrângerilor planificării. Din considerente de siguranță, prima zi a călătoriei pe mare a fost consumată prin așteptarea, la adăpostul unor insule, a trecerii unui front de vreme rea. „Sunt îngrijorat. Fiecare zi costă bani, care, în lipsa activitații, se irosesc” spune, în filmul explorării, Dennis Aasberg.

Citeşte şi :  Illuminati – Stăpânii din umbră

Din fericire pentru echipă, vremea s-a îmbunătățit peste noapte. Prima provocare devenea regăsirea descoperirii – ceea ce se estima că va fi relativ simplu, considerând echipamentul sofisticat de care dispunea acum echipa.

Scanarea se făcea cu două echipamente: unul, așa-numitul „multi-beam” (multi-rază), care producea imaginea tridimensională detaliată a fundului marin; pentru aceasta, zone mici erau scanate în detaliu, apoi informațiile erau compuse pentru constituirea harții solului aflat la 80-100 de metri adâncime. Pentru scanarea unor suprafețe semnificativ mai mari, dar doar în sistem bidimensional, OceanX folosea un alt sonar, aflat la adâncime, tractat cu cablu, un cilindru de aproximatix 1 metru lungime și 10 cm diametru, numit „peștele” – datorită asemănării cu un pește mare, prins în undiță și tras de vas. Acesta era principalul instrument pentru regăsirea obiectului.

Robotul submarin telecomandat ROV și Sonarul 2D tractat (de vas) la adâncine – „Peștele”. Acesta din urmă a oferit imaginea inițială a „anomaliei”

La reluarea cercetărilor, o primă dificultate a fost chiar identificarea formațiunii descoperite cu un an înainte. S-a stabilit o zonă de căutare de 1500×1500 de metri, toleranță impusă de curenții și vântul care influențează precizia navigației unui mic vas precum cel folosit de exploratori. Cu toate că „diametrul” cunoscut – 60 de metri – era semnificativ, căutarea era, în practică, foarte laborioasă. În plus, în acea zonă, curenții de suprafață și -mai ales- de adâncime erau puternici, afectând atât precizia poziționării navei, cât și deviațiile sonarului remorcat. Cu toată încrederea asupra datelor inițiale privind coordonatele, forma circulară și „diametrul” obiectului, exploratorii au avut emoții datorită prelungirii căutării acestuia. Fiecare oră consumată astfel era pierdută pentru cercetarea propriu-zisă.

În sfârșit, după 48 de ore de căutare, inclusiv șase alocate rezolvării unui incident critic (pierderea „peștelui”), situl a fost regăsit. Prudența devenea prioritatea echipei, deoarece nu se cunoșteau natura descoperirii și potențialele pericole. Planul prevedea începerea explorării prin lansarea vehiculului teleghidat (ROV) pentru observații de aproape, între care cele vitale pentru scafandri, precum parametrii apei și eventuala existență a radiațiilor de orice fel.

Vehiculul teleghidat (ROV) era dotat, pe lângă camera video, și cu un radar (nu sonar) – instrument care a oferit imaginile de ansamblu din imediata apropiere a „anomaliei”. Între acestea – forme și structuri care nu puteau fi, în mod rezonabil, alocate „lucrării naturii”.

Este de menționat că turbulențele generate de propulsia ROV sau – mai târziu – chiar de scafandri în zonele examinate au redus și mai mult vizibilitatea, și, implicit, calitatea materialelor sau înregistrărilor.

În urma explorării robotice, nefiind detectate alte pericole față de cele proprii scufundării la adâncimi marine de 80-90 de metri, la temperaturi ale apei de 6-7 grade Celsius și întuneric complet, „negru”, de la circa 40 de metri adâncime, a fost lansat un echipaj de doi scafandri. Ceața la suprafață a cântărit greu în decizia începerii scufundării, datorită îngreunării condițiilor de actiune în eventuale scenarii de urgență.

Pe fundul mării, scafandrii nu văd la mai mult de 1, cel mult 2 metri; nici vorbă de perspectiva imaginii compuse de sonar sau radar. Doar 10 (zece!) minute au avut de activat pe obiect; majoritatea timpului era necesar pentru scufundarea și revenirea la suprafață în siguranță. Etapa revenirii de la 90 de metri adâncime trebuia să dureze…90 de minute !

Povestea anomaliei din Marea Baltică
Povestea anomaliei din Marea Baltică

Cu acestea descrise, este de înțeles că explorarea la asemenea adâncimi nu se petrece „ca-n filme”. În minutele petrecute examinând formațiunea, cei doi scafandri au confirmat existența unui „postament” de circa 5 metri înălțime, din material similar patului marin, pe care se sprijină „anomalia”. Asociat urmei lungi de 300 de metri, sugerează materia acumulată în fața obiectului, în timpul alunecării, până la oprire.

Este de înțeles că unghiul abordării putea ușor induce în eroare. Pe tot parcursul căutării, echipa nu știa că imaginile privite „în direct” de captau defectuos.

Obiectul propriu-zis pare dintr-un material complet diferit de cel al „postamentului”, deci și al fundului mării. Aparența a fost de „beton” – apreciată astfel atât de scafandri, cât și de echipa de la suprafață, care monitoriza imaginile transmise de ROV.

Reprezentare schematică a situației. Zona presupusă „de contact” a putut fi observată doar pe adâncimea „meniscului” geologic, aproximativ 1 metru. Elucidarea problemei materialelor este extrem de importantă: aproape întreaga contraargumentație științifică de bazează pe ipoteza monolitului geologic; dacă s-ar dovedi că obiectul (de 60 metri diametru!) este distinct de patul marin, inclusiv ca material, atunci ipoteza formațiunii naturale ar fi distrusă. Considerând datele științifice unanim acceptate privind „linia timpului” respectivului pat marin,…scenariile alternative ar fi inacceptabile în paradigma mainstream actuală.

Citeşte şi :  Iată în ce ţări este interzis Facebook

Scafandrii au confirmat, de asemenea, existența unei găuri circulare, de 2 metri diametru, încadrată de o „ramă” pătrată, în relief. În filmul explorării, este remarcabil momentul observării pe monitor, de către echipa de suprafață, a unor suprafețe plane și muchii drepte, pe care cei de pe navă le-au considerat drept „beton”. În acel moment, erau convinși că formațiunea este un produs al omului („man made”).

De asemenea, pe suprafața superioară a formațiunii au fost observate și alte reliefuri greu de asociat cu producțiile naturii.

Imagini radar ale unor părți din suprafeței obiectului. Sunt vizibile gaura circulară de 2 metri diametru și „rama” pătrată, respectiv muchiile și unghiurile drepte, cu aspect de beton turnat.

„Lucrul uimitor este că n-am obținut răspunsuri, ci mai multe întrebări”. Este reacția ilustrativă pentru tot echipajul, exprimată de scafandrul senior, cu circa 6000 (șase mii) de scufundări la activ, față de imposibilitatea explicării structurii explorate.

Deoarece sunt necesare 12 ore petrecute la suprafață, pentru repetarea în siguranță a scufundării, echipa a intrat în limită de timp și plecarea a fost obligatorie.

Secvența descrisă a rămas, astfel, singura scufundare umană pe suprafața formațiunii. În plus, deși prezentarea pe monitor a reliefului (obiectului) explorat a decurs fluent, datele stocate, produse de sonarul 3D „multi-beam” s-au dovedit alterate, practic inutilizabile imediat, pentru mult doritele reconstituiri și analize.

Controversele au fost alimentate și de cele câteva eșantioane aduse. Între acestea – ceea ce pare o piatră „arsă”, cristalizată adică, în volum, prelevată de la suprafața formațiunii. Dat fiindcă este acceptat că nu a existat activitate vulcanică în zonă de cel puțin 3 milioane de ani,… descoperirea adaugă „improbabilului” interpretărilor comunității științifice. Reamintim că ipoteza meteoritului este, de asemenea, exclusă, datorită lipsei craterului și aspectului solid, unitar, al discului (sau cilindrului) cu diametrul de 60 de metri.

Nu s-a putut preciza, datorită vizibilității scăzute (50 cm. la locul prelevării) dacă eșantioanele erau „cioburi” din obiect sau roci din zonă. Unele au fost colectate din „crăpături” longitudinale care conțineau un material negru, ca al rocilor culese.

Aspectul ars, cristalizat în cristale mici, al eșantioanelor în cauză s-ar datora, se consideră, topirii urmate de solidificare rapidă…înapoi, deci, la inexistentul vulcan sau și mai improbabila aducere a mostrei de către un ghețar, de la sute de kilometri…

Cele mai cuprinzătoare analize ale eșanțioanelor au fost realizate în Israel, la Institutul Weizmann și Institutul de Arheologie al Universității din TelAviv. Rezultatul a fost – materialul conține fier, mangan și titaniu, în proporții neobișnuit de mari; dacă erezia n-ar fi interzisă, sugestia este că s-a cercetat un material compozit cunoscut drept geopolimer, identificat și în situri aparținând unor înalte civilizații antice, datate în paleolitic.

Totuși, considerând și evidenta urmă care sugerează alunecarea, a fost avansată ipoteza (poate mai firescă, deși scandaloasă) a topirii și recristalizării rapide, datorate căldurii degajate la o ipotetica amerizare forțată sau prăbușire în mare.

Explicarea lungilor muchii drepte care unesc suprafețe plane sau elementele evident nenaturale precum gaura circulară încadrată de un „chenar” pătrat, nu este, deocamdată, unanim acceptabilă.

În lipsă de ceva complet și convingător, se avansează opinia că este nevoie de o cercetare multidisciplinară, deoarece oamenii de știință tind, de obicei, să ofere explicații din cadrul domeniului lor, neglijând aspectele paradoxale sau contradictorii. O abordare multidisciplinară, holistică, lipsită de prejudecăți pare, încă, imposibilă.

Jarmo Korteniemi, geomorfolog finlandez, susține originea pur naturală a formațiunii; mai mult – respinge calificarea drept anomalie. El o identifică drept „drumlin” – o movilă alungită, de forma unei linguri inversate sau ou semiîngropat, formată prin acțiunea ghețarilor asupra straturilor sedimentare de sol, neconsolidate. „Bradza” menționată, ipotetică urmă de impact la prăbușire, ar fi, de fapt, o comună morenă – „traseu” geologic al mișcării ghețarului. Asemenea formațiuni sunt frecvente în zonele nordice, inclusiv submarine.

Exemple de movile de origine glaciară tip „drumlin”, precum și urme submarine asemănătoare celei din preajma „anomaliei”, comune în zona baltică. Dar, nici un astfel de „pinten” nu arată ca un tambur, precum „anomalia”.

Suprafețele plane raportate de exploratori ar fi comune în zonă, iar susținerea OceanX că formațiunea s-ar sprijini pe solul stâncos, nu ar fi parte din acesta…rămâne, în opinia geomorfologului Jarmo Korteniemi, o speculație.

Citeşte şi :  De ce lipsesc atâtea nasuri de pe feţele statuilor egiptene ?

Cum am menționat deja – acest ultim punct este critic pentru ipoteza „drumlin” (movilă) – în esență, o „măsea tare” a structurii solului, nedislocată de curgerea milenară a gheții. Dacă s-ar arăta (ceea ce ar fi foarte greu, totuși posibil) că formațiunea nu ar fi parte a solului respectiv, atunci explicația „movilei” naturale ar cădea.

Activitatea vulcanică (o altă ipoteză „de serviciu” pusă în circulație) este respinsă, de asemenea, ca explicație, de geologul finlandez. Pe de o parte, crusta terestră este compactă, ca un scut și are, în acea zonă, circa 200 de metri grosime; nici o activitate vulcanică nu a fost detectată. Pe de altă parte – erupțiile vulcanice sumbarine nu produc formațiuni geologice comparabile.

Clas Svahn, ufolog suedez, susține ipoteza prăbușirii, în timpuri imemoriale, a unei nave zburătoare, a cărei epavă s-ar afla parțial acoperită cu depunerile specifice fundului marin. Un obiect care a lovit solul, accidental, înainte ca marea să existe acolo. Altfel, urma și străpungerea culmii pe traseu, nu ar exista. Un obiect artificial. Fragmente de sol produse de explozia prăbușirii ar fi căzut peste formațiune – ceea ce ar explica amestecul de roci găsite la suprafața cercetată. Căldura degajată la presupusa explozie ar fi alterat orice materiale, fie ale obiectului, fie ale rocilor expuse.

Ideea unei noi expediții, cu obiective mai ambițioase, cum ar fi prelevarea de mostre din adâncimea materialului (core drilling) ori stabilirea eventualei naturi distincte de patul marin, părea o continuare firească, pentru obținerea de clarificări, dacă nu chiar certitudini. Dar, costurile implicate ar fi fost foarte mari, de ordinul milioanelor de euro, iar OceanX nu a mai reușit să ajungă la un acord de o asemenea anvergură.

Mai mult, „corul media”, până atunci entuziast, a schimbat complet registrul, devenind sceptic, ironic, acuzator. Aceasta a afectat, un timp, chiar activitatea de bază a echipei, orientată spre găsirea „comorilor” comercializabile, prin reducerea credibilității – componentă critică în orice afacere.

Secvențele filmate la bordul navei în timpul călătoriei de explorare nu creditează ideea artificialității, a fraudei. Atitudinile, reacțiile membrilor echipei, împrejurările neprevăzute, nu par să aparțină unor farsori avizi de popularitate. Fondatorii TeamX sunt nordici sobri, concentrați și responsabili.

Cum menționam – datele înregistrate ale sonarului 3D, produse în timpul explorării, erau, în bună parte, imposibil de procesat. Eforturile de refacere a segmentelor alterate au dat rezultate și s-a putut reconstitui „survolul”, acvatic desigur, al zonei „anomaliei”.

Două elemente remarcabile au fost, astfel, evidențiate.

În primul rând, urma, trasa care duce la formațiune străpunge o movilă submarină, de circa 20 de metri înălțime. Este aproape de domeniul evidenței că „breșa” a fost generată de obiectul în alunecare.

În al doilea rând – din urma proncipală se „ramifică” o alta, mai îngustă, comparabil de lungă, care duce spre un fragment de asemenea straniu, semnificativ mai mic decât obiectul principal, dar cu unele caracteristici similare.

În aceste condiții de stranietate a sitului, ar fi fost de așteptat ca alte explorări, cu mijloace tehnice și competențe științifice superioare, să fie organizate. Nu s-a întâmplat așa, se pare, datorită, în primul rând, impasurilor de ordin comercial: conform fondatorilor OceanX, ofertele posibililor investitori semnificativi rezultau, până la urmă, inacceptabile. Dennis Aasberg și Peter Lindberg erau în situația de a ceda toate posibilele profituri ale descoperirii contra unor proiecte de explorare (și, desigur marketing) neconvingătoare pentru ei. Așa că, au ales să mențină secretă singura informație monetizabilă – anume poziția exactă a „anomaliei”, fără a renunța la găsirea pachetului financiar-științific dorit.

Și totuși, o a doua expediție a avut loc, în anul 2013, finanțată de o televiziune privată. Explorarea s-a făcut doar cu vehicului teleghidat (ROV), s-au filmat circa 40 de ore în preajma formațiunii, care nu au rezultat, din motive neclare, într-un documentar. Doar câteva minute sunt plasate online, din sursă necunoscută. Într-un interviu din septembrie 2013, Aasberg confirmă și interesul marinei militare suedeze privind „anomalia”.

Fără explorarea consistentă, cu mijloace puternice, a locului, doar pe baza datelor (parțial) cunoscute până acum, nu se poate formula o explicație convingătoare sub toate aspectele a „anomaliei din Marea Baltică”. Este, însă, logic, îndoielnică voința structurilor politico-științifice de a se implica masiv: dacă rezultatul ar fi o formațiune naturală, atunci, considerabilele resurse alocate vor fi fost irosite; dacă ar fi o structură construită, artificială, ne-nativă locației, atunci linia timpului („timeline”) umanității, atât de prețuită în mainstream, ar (mai) primi o sincopă…

 

Leave a Reply

2012en