Subscribe to RSS

Cultură back to homepage

Iisus nu a existat niciodată! Este doar o invenţie Iisus nu a existat niciodată! Este doar o invenţie(0)

Iisus nu a existat niciodată! Aceasta este concluzia unui nou studiu, în care au fost cercetate 126 de texte antice, realizat de o echipă de specialiști biblici.
Afirmația că Iisus, figura mesianică din centrul celei mai mari religii din lume, creștinismul, nu a existat niciodată cu adevărat nu este una străină sau bizară. Această teorie a fost lansată cu decenii în urmă, atunci când specialiștii au descoperit numeroase asemănări între personajele importante, din punct de vedere spiritual, care au trăit pe Terra și Iisus.

ASEMĂNĂRI ÎNTRE VIAȚA LUI IISUS ȘI ALȚI ZEI

În mitologia diverselor popoare, există numeroase personaje excepționale, care s-au născut din mame virgine și au realizat o sumedenie de lucruri nefirești, numite minuni.

Un prim fapt interesant este asemănarea izbitoare dintre nașterea zeului Krishna și Iisus. În cartea, Bhagavata Purana, este relatat faptul că zeul Krishna s-a născut în urma unei uniuni spirituale, între zeul Vasudeva și Devaki, o pământeancă virgină. Niciodată nu a existat o uniune de natură sexuală în cazul nașterii zeului Krishna. Această poveste s-a repetat și în cazul lui Iisus. Mai mult de atât, cei doi sunt considerați fiii zeului suprem.

Nașterea celor doi a fost marcată de o stea și atunci când au venit pe lume au fost vizitați de trei oameni. Interesant mai este faptul că cele două personaje mistice realizează minuni similare în decursul vieții lor, iar în cele din urmă sunt crucificați, ca să reînvie trei zile mai târziu.

Viața lui Horus, zeu egiptean, este similară cu cea a lui Iisus. În prima instanță, mitologia egipteană susține că Horus s-a născut pe data de 25 decembrie, dintr-o fecioară. O stea de la răsărit a proclamat venirea sa. Trei împărați au venit să-l vadă pe Horus la naștere. La 20 de ani, Horus a devenit un om minune, iar la treizeci de ani a fost botezat, moment după care a început o mare lucrare. Horus a avut 12 ucenici și a fost trădat la fel ca Iisus. În cele din urmă, Horus a fost crucificat și după trei zile a reînviat.

Zeul luminii în mitologia persană este Mithra. Acesta s-a născut dintr-o femeie virgină. Ziua de naștere a lui Mithra se sărbătorea în 25 decembrie, odată cu solstițiul de iarnă. A fost un mare învățător și ciudat sau nu a avut 12 ucenici. Mithra nu a avut o înviere în trup, dar după ce și-a încheiat misiunea a fost ridicat la cer, cu ajutorul unei lumini și a unui car de foc.

Mai pot fi date exemple cum sunt Attis, Dionis și alți zei mitologici, dar rezultatul este același. Povestea se repetă și detaliile sunt mai mult decât simple coincidențe.

DE CE EXISTENȚA LUI IISUS ESTE CONSIDERATĂ UN MIT?

Într-un articol, semnat de specialistul Michael Paulkovich, se schițează ideea că Iisus nu a existat niciodată cu adevărat și că este un mit, care a fost preluat din culturile străvechi. Specialistul susține că dintre cele 126 de texte antice, studiate de-a lungul carierei sale, doar unul dintre ele pomenește despre Iisus.

Cu toate acestea, textele romane, scrise între anul 0 și 300, de scriitori celebri, precum Împăratul Titus, Cassius Dio, Maximus, Moeragenes, Lucian, Oasiți Soterichus, Eufrat, Marcus Aurelius sau Damis de Hierapolis nu este pomenit numele de Iisus. Specialistul susține că este imposibil ca niciunul dintre acești scriitori să nu fi auzit despre existența celei mai mari figuri spirituale, aflate în prezent în centrul celei mai mari religii din lume.

iisus christos rastignit pe cruce - Iisus nu a existat niciodată. Este un mit! Cel puțin așa susține un nou studiu bazat pe 126 de texte antice

Textele din Marea Moartă , cunoscute și sub numele de textele Qumran, nu conțin nici o mențiune despre Isus. Chiar și apostolul Pavel, figura Noul Testament, nu pomenește niciodată numele de Iisus.

În timp ce astăzi creștinismul a devenit cea mai populară religie din istoria lumii, cu 2,2 miliarde de ființe umane care se numesc creștini, Paulkovich subliniază că, încă din secolul al IV-lea, creștinismul era încă un cult mic și foarte persecutat. Acest cult avea nevoie de o figură importantă pentru a acapara cât mai mulți membri, și Paulkovich susține că astfel a fost inventat Iisus. În realitate nu a existat acest personaj, dar inspirându-se din mitologie, conducătorii cultului, au copiat pur și simplu viața unui personaj antic și i-au dat numele e Iisus. Povestea a fost plasată cu câteva sute de ani în urmă, pentru ca nimeni să nu poată descoperi adevărul. Și astfel, s-a născut o nouă religie, care are în centrul atenției, un mit.

 
10 seriale despre cele Două Războaie Mondiale pe care ar trebui să le vezi 10 seriale despre cele Două Războaie Mondiale pe care ar trebui să le vezi(0)

10 seriale despre cele Două Războaie Mondiale pe care ar trebui să le vezi.Pe lângă numeroasele filme ce au fost realizate despre războaiele mondiale din secolul trecut, diferiţi regizori au optat pentru prezentarea poveştilor şi istoriilor din acele vremuri tulburi prin intermediul mini-seriilor TV. Vă prezentăm mai jos o listă consultativă ce cuprinde 10 titluri. Fiecare mini-serie prezentată nu are mai mult de 10 episoade şi veţi remarca, probabil, efortul diferitelor ţări de a-şi omagia eroii prin intermediul media. Poate nu ar strica şi o mini-serie autohtonă.

1. Band of Brothers - Camarazi de război (SUA, Marea Britanie, 2001)

Produs în anul 2001 de către maestrul filmelor de război, Steven Spielberg, în colaborare cu Tom Hanks şi Stephen E. Ambrose (autorul bestsellerului cu acelaşi nume), “Camarazi de război”, a rămas în memoria colectivă ca fiind unul dintre cele mai bune (dacă nu, chiar cel mai bun!) produs cinematografic de război, creat vreodată.

Mini-seria descrie pe parcursul a 10 episoade, cu o durată de aproximativ o oră fiecare, povestea soldaţilor americani, componenţi ai Companiei E (Easy), Divizia 101 Paraşutişti, a Statelor Unite ale Americii. Acţiunea se desfăşoară, în principal, pe câmpurile de luptă din Europa, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Poate că primul film al mini-seriei pare puţin mai plictisitor, restul episoadelor sunt adevărate istorii, ecranizate într-un mod excepţional.

Repurtând un imens succes cu filmul “Salvaţi soldatul Ryan”, Steven Spielberg şi Tom Hanks, apelează la memoriile şi amintirile veteranilor de război pentru realizarea impresionantului serial. De altfel, o bună parte din echipa de producţie, alături de cei mai mulţi actori, au interacţionat des în realizarea filmelor cu veteranii americani pentru a putea reda căt mai autentic realitatea. Pe veteranii Companiei Easy îi puteţi vedea, de obicei, povestind la începutul fiecărui episod.

Din distribuţia numeroasă fac parte şi Damian Lewis (îl recunoaşteţi, desigur, şi din serialul “Homeland”), Michael Fassbender (“Inglourious Basterds”, “X-Men” sau “Assasin’s Creed”), David Schwimmer (serialul “Friends”) sau chiar Tom Hardy (“The Revenant”, “Mad Max: Fury Road”).

2. The Pacific - Pacific (SUA, Australia, 2010)

Realizată de aceeaşi cineşti, Steven Spielberg şi Tom Hanks, după aceeaşi reţetă folosită şi la “Camarazi de război”, mini-seria de 10 episoade prezintă, de data aceasta, aventurile puşcaşilor marini americani pe câmpul de luptă din Pacific. Lansat după 9 ani de la premiera serialului anterior, “Pacific” utilizează mult mai efectele speciale iar personajele principale se reduc.

Uşor redundant în privinţa cadrelor naturale redate (cum era de aşteptat, de altfel), serialul rămâne totuşi, un reper important pentru producţia cinematografică de război.

3. Unsere Mütter, unsere Väter – Generation War (Germania, 2013)

Producţia germană cuprinde 3 episoade (aproximativ 1h şi 30’ fiecare) realizate excepţional, ce descriu povestea a 5 prieteni din Berlin, ce trebuie să supravieţuiască războiului. În anul 1941, aceştia aleg să se despartă, unii alegându-şi drumul pe care doresc să-l urmeze, alţii forţaţi de împrejurări.

Într-un cadru ostil din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, descris amănunţit şi extrem de realistic de regizorul seriei, viaţa celor 5 prieteni este semnificativ schimbată.

Fără a intra în detalii, amintim doar că personajele principale sunt: fraţii Winter, Wilhelm (militar de carieră, naratorul poveştilor şi îndrăgostit de Charlotte) şi Friedhelm (un tip pasionat de literatură şi prea puţin de razboi, trimis să lupte frontul de est), Charlotte (viitoare asistentă medicală), Viktor Goldstein (evreu la origine ce încearcă să scape de deportările către lagărele de muncă şi iubitul Gretei) şi Greta (proprietara unui bar din Berlin, cu un simţ artistic dezvoltat şi iubita lui Viktor).

Acţiunea intensă, captivantă şi conflictele psihologice prin care trec personajele principale fac din această mini-serie o producţie cinematografică de neratat!

4. Our World War (Marea Britanie, 2014)

Prezentată sub forma a trei episoade, seria britanică propune publicului o abordare modernă în realizarea filmelor de război, în special, prin muzica difuzată. Cele trei episoade sunt extrem de intense, umorul negru britanic este prezent iar cadrele şi scenele prezentate sunt foarte realistice, de multe ori camera de filmare, fiind montată chiar pe actori.

Personajele principale sunt soldaţi ai trupelor britanice din Primul Razboi Mondial iar întreaga producţie este creată de BBC.

5. The Passing Bells (Marea Britanie, Polonia, 2014)

Un alt serial marca BBC, “The Passing Bells”, spune povestea celor 5 ani de conflict din timpul Marelui Război, văzută prin ochii a doi tineri soldaţi combatanţi: britanicul Thomas şi germanul Michael.

Pe durata celor 5 episoade sunt prezentate, de cele mai multe ori în paralel, evenimente din vieţile celor doi soldaţi inamici. În diferite momente, cei doi ajung să interacţioneze, conferindu-i serialului un puternic accent emoţionant şi dramatic.

6. ANZAC Girls (Australia, 2014)

Extrem de importante, poveştile femeilor eroine care au fost implicate în timpul celor două războaie mondiale, au fost mai deloc mediatizate sau ecranizate. Pe parcursul celor 6 episoade veţi putea empatiza alături de asistentele medicale ce au însoţit trupele ANZAC (Corpul de armată autralian şi nouă-zeelendez) în Primul Război Mondial, în luptele de la Gallipoli şi din Frontul de Vest.

7. Resistance (Franţa, 2014)

Mini-serialul francez descrie povestea tinerei Lili, de doar 17 ani, care se alătură rezistenţei franceze. Acţiunea are loc în anul 1940, în Parisul ocupat de nazişti. Serialul a fost lansat în 2014 pentru a celebra 70 de ani de la eliberarea Parisului de către aliaţi iar din distribuţie face parte şi actriţa româncă, cunoscută pentru filmul “După dealuri”, Cristina Flutur.

8. In Vlaamse Velden – Pe câmpurile Flandrei (Belgia, 2014)

Producţia belgiană se concentreză pe toată durata celor 10 episoade, în principal, pe aspecte din viaţa familiei belgiene Boesman din timpul Primului Război Mondial. Accentul este pus, în principal, pe experienţele trăite de fiica soţilor Boesman, Marie, o adolescentă de doar 15 ani.

Acţiunea are loc pe parcursul a 4 ani, 1914-1918, şi descrie cu multiple detalii viaţa famiilor belgiene din timpul Marelui Război.

9. Gallipoli (Australia, 2015)

Lansat la centenarul faimoasei campanii de la Gallipoli (Canakkale, în turcă – strâmtoarea Dardanele), serialul ce cuprinde 7 episoade (45 de minute, fiecare), spune povestea a patru tineri soldaţi australieni ce se înrolează în trupele ANZAC (Corpul de armată autralian şi nouă-zeelendez), participând la luptele purtate în timpul Primului Război Mondial. Luptele au loc, după cum o spune şi numele serialului, în Peninsula Gallipoli din Imperiul Otoman.

Printre puţinele seriale despre Primul Război Mondial, “Gallipoli” reuşeşte cu succes să recreeze atmosfera din tranşeele luptelor purtate în peninsula otomană.

Pe actorul principal, Kodi Smit-McPhee, îl puteţi regăsi şi în extraordinarul film “The Road – Drumul”, ecranizare a romanului omonim a celebrului Cormac McCarthy (cunoscut, la rândul lui, printre alte, şi pentru romanul ecranizat “No country for old men – Nu există ţară pentru bătrâni”).

10. Deadline Gallipoli (Australia, 2015)

O altă producţie australiană ce evocă Primul Război Mondial, “Deadline Gallipoli” prezintă povestea a trei jurnalişti ce însoţesc trupele aliate în campania din peninsula otomană şi care trebuie să relateze “celor de acasă” evenimentele petrecute. Cele două părţi ale seriei evidenţiază perspectiva jurnalistului de război care este împiedicat să-şi desfăşoare activitatea de cenzura şi orgoliul comandanţilor militari.

Mini-serialul puncteză puţin şi la distribuţie, Sam Worthington, cunoscut din “Avatar”, “Hacksaw Ridge” sau “Everest”, fiind prezent.

 
Biserica Suediei le cere preotilor sa nu se mai refere la Dumnezeu cu „El” si „Domn” Biserica Suediei le cere preotilor sa nu se mai refere la Dumnezeu cu „El” si „Domn”(0)

Biserica Suediei isi indeamna clericii sa foloseasca termenul "Dumnezeu", neutru din punctul de vedere al genului, atunci cand se refera la divinitate, in locul unor cuvinte ca "El" sau "Domnul".

Decizia a fost luata joi, in urma unei intruniri de opt zile a consiliului decizional, format din 251 de membri, si va intra in vigoare pe 20 mai, anunta The Telegraph.

Aceasta este una dintre masurile adoptate de Biserica evanghelica luterana in scopul modernizarii regulamentului privind desfasurarea serviciului divin.

In deschiderea slujbei, preotii pot folosi formula traditionala "Tatal, Fiul si Duhul Sfant" sau o pot inlocui cu expresia "In numele lui Dumnezeu si a Sfintei Treimi".

Sunt introduse optiuni neutre din punctul de vedere al genului si pentru alte parti ale liturghiei.

Biserica Suediei este condusa de arhiepiscopul Antje Jackelen, care a devenit in 2013 prima femeie arhiepiscop din Suedia.

"Din punct de vedere teologic, stim ca Dumnezeu nu se supune regulilor noastre de stabilire a genului. Dumnezeu nu este uman", a spus arhiepiscopul Jackelen pentru agentia nationala de stiri TT.

Pe de alta parte, Christer Pahlmblad, profesor de teologie asociat la Universitatea Lund, sustine ca decizia "submineaza doctrina Sfintei Treimi si relatia cu celelalte biserici crestine".

"Nu este o miscare prea inteligenta daca Biserica Suediei devine cunoscuta ca una care nu respecta mostenirea comuna a teologiei", a spus Pahlmblad pentru ziarul Kristeligt Dagblad.

Biserica Suediei are 6,1 milioane de membri, intr-o tara cu 10 milioane de locuitori.

 
Politrucul Mihail Sadoveanu a refuzat operele donate de Brâncuşi . Acum vrem sa platim milioane doar pentru o piesa ! Politrucul Mihail Sadoveanu a refuzat operele donate de Brâncuşi . Acum vrem sa platim milioane doar pentru o piesa !(0)

Brancusi si-a donat operele Romaniei. Incredibil, politrucul Mihail Sadoveanu a refuzat operele donate de Brâncuşi.
Comisia care s-a ocupat de investigarea operelor a fost coordonată de o fostă ţesătoare şi un fost tipograf

În anul 1951, Constantin Brâncuşi hotărăşte să doneze statului român lucrările aflate în atelierul său de la Paris. El spera, astfel, că va putea lăsa moştenire României tot ceea ce putea el oferi mai bun. Spre surprinderea marelui artist, la solicitarea academicienilor din acea perioadă, autorităţile comuniste îi refuză oferta.

La începutul anilor '50, printre membrii Academiei RPR se numărau personalităţi de renume precum: Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Camil Petrescu sau Geo Bogza. Acestora li s-a adus în atenţie faptul că Brâncuşi dorea să îşi doneze sculpturile către statul român, însă au refuzat categoric această propunere, deoarece considerau că artistul nu respectă tiparele clasice ale domeniului în care activa.

Mai mult decât atât, academicienii l-au refuzat pe Brâncuşi pentru că luase contact cu lumea artistică pariziană, despre care spuneau că îl influenţase în mod negativ. Specialiştii români spuneau despre sculptor că, deşi folosea în operele sale de artă elemente ale artei populare româneşti, îşi exprimă viziunea prin mijloace tipic "burgheze".

Pe 28 februarie, respectiv 7 martie 1951, au avut loc şedinţele Secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Artă, din cadrul Academiei Republicii Populare Române. Adunările au fost prezidate de poetul Alexandru Toma, iar la ele au participat, printre alţii, Iorgu Iordan, George Călinescu, Alexandru Rosetti şi Gala Galaction. Întâlnirile au fost organizate cu scopul de a dezbate solicitarea lui Constantin Brâncuşi de a dona statului român operele sale din atelierul pe care îl deţinea în Paris. În total erau 230 de sculpturi, 41 de desene, 1600 de fotografii, dar şi unelte, piese de mobilier etc.

George Călinescu: ''Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură''

În cadrul adunărilor, părerile academicienilor au fost împărţite. Pe de o parte, Alexandru Toma şi George Călinescu refuzau categoric propunerea sculptorului, acuzându-l de faptul că era "duşman al regimului" şi că "nu se exprimă cu mijloace proprii acestei arte". De cealaltă baricadă (dacă, într-adevăr, putea exista o astfel poziţie) se aflau, printre alţii, Camil Petrescu, Geo Bogza şi Victor Eftimiu. Aceştia erau de părere că Brâncuşi reprezintă un adevărat simbol pentru români şi ar trebui ca poporul său să îi recunoască adevărata valoare.

Iată ce au consemnat membrii Academiei RPR în cadrul documentului prezentat:

"ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte
Nr…. Bucureşti, Calea Victoriei, 125
PROCES-VERBAL Nr.10 al şedinţei din 7 Martie 1951

Şedinţa este prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu
Participă: Acad. Gh. Călinescu, I. Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, G. Oprescu, Jean al. Steriadi, V. Eftimiu şi tov. Geo Bogza, Prof. Al. Graur, Prof. I. Jalea, I. Panaitescu-Perpesicius şi K.H. Zambaccian.
Şi-au scuzat absenţa tov. Acad. Gala Galaction şi tov. Lucian Grigorescu.

1/ Se citeşte procesul-verbal al şedinţei din 28 Februarie a.c., care se aprobă.
2/ Tov. Acad. I. Iordan depune raportul de activitate pe luna februarie 1951 al Institutului de Lingvistică şi tov. Acad. G. Oprescu depune procesul-verbal al şedinţei din 1 Martie a.c. a Institutului de Istoria Artei.
3/ Tov. Prof. Jalea dă citire unei note de completare a comunicării d-sale asupra sculptorului C. Brâncuşi, prezentând şi numeroase planşe şi publicaţii cu reproduceri din Brâncuşi.
Rezumând ideile din comunicarea D-sale anterioară asupra cărţii lui Sobolev “Teoria leninistă a reflectării şi artă” în care se pune problema formalismului în artă, tov. Jalea aminteşte că citase pe Paciurea şi Brâncuşi ca exemple de formalism în sculptură la noi.
Fiind cazul tipic al unui artist de talent care oscilează între realism şi formalismul extreme, cazul Brâncuşi trebue să fie discutat pentru că ridică probleme importante.
Tov. Acad. Călinescu, ia notă asupra comunicării tov. Prof. Jalea, constată că Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte. D-sa clarifică noţiunea de realism, în sensul vederilor creatorilor de artă sovietici, ca o transpunere pe plan superior a realităţii şi nu ca o reproducere fotografică a ei, aşa cum o înţeleg în mod stângist.
D-sa încheie arătând inutilitatea continuării discuţiilor asupra lui Brâncuşi.
Tov. Acad. Oprescu spune că nota tov. Călinescu a lămurit o serie de chestiuni importante. D-sa arată că datele şi faptele citate de D-sa cu privire la Brâncuşi, o figură mai puţin cunoscută, arată lipsa lui de sinceritate, şi îl ilustrează ca pe un om de talent şi de mari speranţe în prima parte a activităţii sale, dar care, sub influenţa unor sculptori la modă la Paris, care cultivau indefinitul şi a cubismului, a devenit formalist, chiar când foloseşte elemente din arta populară, speculând prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze.

Tov. Acad. V. Eftimiu, precizează că tov. Jalea a intenţionat prin comunicarea D-sale să reabiliteze operele valabile ale lui Brâncuşi.

Tov. Prof. Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. a operelor sculptorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează antidemocraţii în artă. D-sa cere ca în secţiune să se discute pe viitor probleme rezolvate şi publicate de autorul comunicării şi propuse spre discutare Secţiunii.
Tov. K. Zambaccian şi Acad. Victor Eftimiu revenind la sculptorul Paciurea arată că “himerele” acestuia au fost un protest împotriva realităţilor de atunci şi că Paciurea a terminat ca realist cu busturile printre care se numără cel al lui Tolstoi.

Tov. Acad. Camil Petrescu relevă meritul comunicării tov. Jalea de a fi prilejuit discuţii interesante şi de a fi deschis probleme de o semnificaţie deosebită.

D-sa anunţă că, în şedinţa viitoare îşi propune să precizeze câteva nuanţe asupra formalismului în artă.

Şedinţa se ridică la orele 19.

SECRETARUL SECŢIUNII,
Acad. Mihail Sadoveanu, ss“

Citeste in ROMANIA MISTERIOASA :
Mihail Sadoveanu, un scriitor de geniu dar un caracter infect.

"Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit"

La şedinţă, academicienii discutaseră exclusiv pe baza unui referat conceput de o delegaţie trimisă în mod special în capitala franceză, pentru a evalua lucrările ce urmau să fie donate. Conform tipicului de la acea vreme, comisiile de "specialişti" erau formate din reprezentanţii de vază ai clasei muncitoreşti.

Acesta a fost şi cazul delegaţiei trimise la Paris. Astfel, printre membrii colectivului de investigaţie se regăseau fosta ţesătoare Constanţa Crăciun (ministrul Culturii) şi fostul tipograf cu patru clase Teohari Georgescu (ministrul de Interne).

La întoarcerea din Franţa, membrii comisiei s-au adresat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, spunându-i că "Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit". Drept urmare, liderul comunist a notat pe documentul primit din partea delegaţiei că "Operele lui Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!".

Aflând decizia autorităţilor române de a-i refuza donaţia, sculptorul renunţă la cetăţenia română, la 1 august 1951, şi cere cetăţenie franceză, pe care o obţine chiar în anul următor. Tot atunci, Constantin Brâncuşi decide să renunţe la oferta pe care o făcuse statului român şi donează Franţei toate operele din atelierul său de la Paris.

Greşelile autorităţilor române au continuat şi după căderea regimului comunist. În acest sens, este binecunoscut episodul în care lucrarea "Domnişoara Pogany" a fost refuzată de Ministerul Culturii, pe motiv că era "neautentică" şi "falsă". Mai mult decât atât, la sfârşitul anului trecut, parlamentarii au refuzat să aloce 5 milioane de lei pentru a achiziţiona opera "Cuminţenia pământului", deşi proprietarii de drept ai sculpturii solicitau un preţ de 20 de milioane de euro. Guvernul a anunţat că va relua procesul de achiziţie a sculpturii "Cuminţenia pământului".

În momentul de faţă, doar 16 dintre lucrările lui Constantin Brâncuşi sunt expuse în muzeele româneşti. 10 dintre acestea se află la Muzeul Naţional de Artă al României, iar celelalte 6 pot fi vizitate în cadrul Muzeului de Artă din Craiova.

 
Scoţienii adevăraţi nu poartă nimic pe sub kilt Scoţienii adevăraţi nu poartă nimic pe sub kilt(0)

Scoţienii adevăraţi nu poartă nimic pe sub kilt.

Adevarat sau fals ?

Numai un scoţian ar putea desluși problema – care ţine, în fond, de preferinţele personale ale purtătorului (cu toate că tradiţia așa spune!). Un pas înapoi prin istoria kiltului ne poate ajuta, în schimb, să înţelegem mai bine alte aspecte din istoria acestui veșmânt care astăzi atrage, de fiecare dată, priviri curioase și zâmbete pe sub mustaţă.

La kiltul clasic, doar partea din spate a fustei este plisată. Cea din față, acolo unde se întâlnesc capetele stofei, se numește șorț și este dreaptă. Gentuța din piele se numește sporran și suplinește lipsa buzunarelor. stăzi tabu, purtarea de fuste sau rochii de către bărbaţi era cândva ceva obișnuit. Să ne gândim doar la toga romană sau la tunicile purtate de atâtea populaţii din bazinul Mediteranei și nu numai. Kiltul, prin urmare, nu face altceva decât să continue o veche tradiţie vestimentară europeană. Să o luăm cu începutul. Istoria sa începe cândva spre sfârșitul secolului al XVI-lea în zona muntoasă din nord-vestul Scoţiei, cunoscută sub numele de Highlands. Strămoșul kiltului modern – numit Breacan an Fhéilidh sau Feileadh Mòr – era o bucată simplă de stofă (nu neapărat tartan, adică nu în carouri, cum îl știm azi), care acoperea și partea superioară a corpului și se strângea în talie cu o curea. Acest kilt lung se prindea pe un singur umăr, cu un ac, sau putea fi purtat pe ambii umeri, servind drept mantie în caz de vreme rea. El a evoluat, probabil, dintr-un tip de pelerină purtată de celţi încă din vremurile romane peste tunica de zi sau peste echipamentul militar. Era confecţionat dintr-o lână dură, rezistentă, care proteja purtătorul și de frig, dar și de ploaie sau ninsoare.

De la mantie la fustă.

Prima referinţă la acest strămoș al kiltului datează din 1578, dintr-o descriere scrisă a Highlanderilor: „Toţi, atât nobili cât și oameni de rând, poartă un soi de mantie (cu diferenţa că nobilii preferă mantiile de anumite culori). Acestea sunt lungi și curg pe lângă corp, dar pot fi strânse după bunul plac în falduri”. Descrierea nu este foarte clară, autorul doar sugerând că oamenii purtau această stofă strânsă în falduri (formând așadar o fustă plisată în partea inferioară) – și nu neapărat cu ajutorul unei curele. Prima descriere clară a tartanului purtat strâns în talie este dintr-un document mai târziu, din anul 1594. Autorul, irlandezul Lughaidh O’Clery, descrie portul unor mercenari originari din insulele Hebride, menţionând că aceștia poartă peste veșminte niște pelerine ce atârnă până la gambă, prinse în talie cu o centură. Surse mai târzii atestă că aceste mantii erau confecţionate din două bucăţi de stofă cusute laolaltă, lungi de trei până la cinci metri. Ele erau fie dintr-o stofă uni, fie (tot mai des) din tartan. Iar acum, o scurtă lecţie de etimologie. Cuvântul scoţian kilt este derivat din termenul nordic kjalta, care înseamnă a înveli, a aduna în jurul corpului. Tartan vine în schimb din francezul tiretaine, care desemna iniţial un tip de material, o lână mai aspră, și un tip de model. În timp, a ajuns să însemne o stofă cu model în carouri. Trebuie subliniat faptul că, în primele secole, kiltul se purta doar în zona de nord a Scoţiei, în Highlands. Mai la câmpie, în Lowlands, nu se folosea – și, mai mult, era asociat imaginii negative, de barbarie, de primitivism, a highlanderilor.

Kiltul modern a fost inventat de un englez?

Apariţia kiltului poate fi legată de dezvoltarea industriei textile începând cu secolul al XVI-lea. Lâna fiind tot mai ușor de confecţionat, hainele, în cazul nostru – mantiile, puteau fi făcute din bucăţi de material tot mai mari, până când – pentru a fi purtate fără a incomoda – ele trebuiau strânse cu o curea. Ulterior, au apărut și tartanele prevăzute cu găici pentru curea. Kiltul modern, așa cum îl știm noi astăzi, este însă varianta scurtă (fèileadh beag) a kiltului lung, alcătuită doar din partea inferioară a acestuia, adică fusta. În mod ironic, am putea spune, această inovaţie se datorează unui englez. Potrivit unui document datat 1768, „inventatorul” kiltului scurt ar fi fost Thomas Rawlinson, un englez din Lancashire, ajuns în Scoţia în anii 1720 odată cu campaniile de exploatare industrială începute după rebeliunea iacobită din 1715. Stop-cadru: succesiunea de rebeliuni iacobite de la sfârșitul secolului al XVII-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea (adică încercările Casei Stuart de a reveni pe tronul Regatului Unit) au jucat un rol important în istoria kiltului, respectiv în transformarea lui în element de identitate naţională pentru scoţieni. Dar să o luăm pas cu pas. Revenind la Rawlinson: ajuns în Scoţia, unde a început un parteneriat cu liderul unui clan local, Ian MacDonnell, pentru exploatarea de cărbuni, englezul ar fi remarcat că mantia purtată de oamenii locului era prea incomodă pentru muncile fizice. Împreună cu croitorul regimentului regal staţionat la Inverness, a gândit o variantă scurtă a kiltului – alcătuită doar partea inferioară, din fustă, și cu pliurile deja cusute. Cei doi au dat tonul, începând să poarte acest nou tip de kilt, iar în curând restul clanului MacDonnell, și apoi alţii, i-au urmat. Alte surse sugerează că acest tip de kilt scurt ar fi fost deja purtat în Highlands încă de la finalul secolului al XVII-lea. Kiltul lui Rawlinson este însă primul documentat care avea pliurile deja cusute – o trăsătură distinctivă a kiltului modern. Prin urmare, Rawlinson poate fi considerat inventatorul în acte al kiltului. Este însă posibil ca varianta scurtă a kiltului să fi evoluat în mod natural, pe măsură ce oamenii au migrat de la muncile câmpului la munca fizică în spaţii închise – ateliere, fabrici etc. – unde o mantie groasă, lungă și cu siguranţă grea nu putea decât să îi incomodeze. Cu timpul, kiltul scurt a fost adoptat și de militarii din Highlands, devenind parte din uniforma regimentelor locale. Asta avea să asigure, de fapt, supravieţuirea kiltului în momentul în care guvernul a decis interzicerea lui.

Coroana vs. Kiltul.

Să revenim acum la rebeliunile iacobite. Prima parte a secolului al XVIII-lea a fost dominată de Războiul de succesiune, izbucnit după Revoluţia Glorioasă din 1688–1689, încheiată cu abdicarea forţată a lui Iacob al II-lea Stuart (cunoscut și sub numele de Iacob al VII-lea, rege al Scoţiei). Cei mai puternici și totodată periculoși susţinători ai iacobiţilor au fost clanurile scoţiene din Highlands, regiune cu vechi tradiţii războinice. Prin urmare, Parlamentul britanic a adoptat o serie de legi menite să-i supună pe scoţieni și să distrugă sistemul clanurilor, perceput ca o ameninţare la adresa statului centralizat. Legea dezarmării din 1716, prin care scoţienilor le era interzis să poarte arme de orice fel, a fost urmată, trei decenii mai târziu, de o lege prin care erau interzise și toate elementele vestimentare specifice zonei Highlands – inclusiv kilturile și tartanul. Pedepsele erau severe: de la minimum șase luni de închisoare pentru prima abatere, până la exil timp de șapte ani în coloniile penitenciare pentru recidiviști. Singura excepţie era permisă regimentelor din regiune, care au păstrat în uniformă atât tartanul, cât și kiltul. Această interdicţie generală avea să rămână în vigoare până în 1782. Englezii au știut de ce interzic kiltul – acesta începuse să fie considerat element identitar pentru scoţienii din Highlands. Însă interzicerea lui nu a făcut decât să întărească acest statut și să-i confere, în plus, și statutul de simbol al rezistenţei. Cei mai îndrăzneţi au continuat să poarte kiltul sub formă de protest, iar rezistenţa acestora le-a creat highlanderilor o imagine romantică. Nici nu se putea un moment mai potrivit – începea epoca romantismului și a naţionalismului. În 1784, la doi ani după ce purtarea kiltului a scăpat de stigmatul ilegalităţii, a fost fondată Highland Society of Edinburg, o organizaţie culturală menită să promoveze cultura locală și vestimentaţia tradiţională. Astfel, kiltul – repet, iniţial port specific doar scoţienilor din Nord-Vestul regiunii – a devenit simbol al întregii Scoţii, highlanderi și lowlanderi deopotrivă. Mai lipsea un singur pas important: trecerea graniţei din Sud, către Anglia.

Meritul promovării kiltului la nivelul întregului regat îi revine scriitorului Sir Walter Scott, care a organizat, în 1822, prima ediţie a unui spectacol dedicat culturii scoţiene: Royal Highland Show. Cu ocazia vizitei Regelui George al IV-lea în Scoţia (prima vizită regală în nordul regatului în două secole), autorul lui Ivanhoe a pus la cale un spectacol grandios menit să promoveze cultura locală. Evenimentul – în cadrul căruia însuși regele a apărut în public purtând un costum tradiţional scoţian – a cimentat statutul kiltului și al tartanului ca elemente esenţiale ale identităţii Scoţiei. Tot în acea epocă, clanurile scoţiene au început să folosească tartanele ca elemente distinctive. Până atunci, diversele modele de tartan desemnau mai degrabă regiuni diferite, nu familii. Tradiţia ca fiecare clan să aibă propriul tartan datează, așadar, doar din secolul al XIX-lea, din perioada romantică. Iniţial, producătorii de tartane au fost cei care au început să dea nume diferitelor modele pe care le produceau – din raţiuni pur comerciale. Kiltul în secolul XXI. În prezent, diversitatea kilturilor și modul tradiţional de a-l purta – fie în varianta „de zi”, fie în cea formală, de ceremonie – pot fi observate cel mai bine în timpul celui mai mare festival dedicat culturii scoţiene: Highland Games. Acestea se organizează în întreaga lume, nu doar în Marea Britanie, cu scopul de a celebra cultura scoţiană și celtică – prin dansuri, muzică și probe sportive, exact ca în Evul Mediu.

Însă și la ocazii speciale, ce impun portul tradiţional, bărbaţii scoţieni (și nu numai!) lasă pantalonii eleganţi în dulap și îmbracă cu mândrie kiltul. Prinţul Charles al Marii Britanii, spre exemplu, sau tatăl lui, prinţul Philip, ducele de Edinburgh, au apărut în nenumărate rânduri îmbrăcaţi în portul tradiţional scoţian la evenimente publice. În rest, în viaţa cotidiană, scoţienii obișnuiesc să mai îmbrace kiltul doar la ocazii speciale, fericite sau nu. La nunţi sau la înmormântări, cei care doresc să respecte tradiţiile renunţă la pantaloni și poartă kilt. Însă fusta scoţiană încearcă să-și recapete statutul pierdut... Capriciile modei au adus kiltul și pe marile podiumuri internaţionale, în diferite interpretări ale creatorilor. Howie Nicholsby, de exemplu, este cel mai cunoscut designer de kilturi al zilelor noastre. El a creat un brand de succes, 21st Century Kilts, și propune atât modele clasice, cât și moderne – realizate din piele, denim sau materiale inedite, precum pvc . Nicholsby și-a propus să readucă kiltul în garderoba zilnică a bărbaţilor – și a hotărât să fie el însuși un model. Susţine că poartă kilt în fiecare zi încă de la vârsta de 21 de ani, adică de 17 ani. Iar având în vedere succesul brandului său, se pare că Nicholsby a reușit să readucă la viaţă kiltul, și nu doar în graniţele Scoţiei.

 

Abonare

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

Contacts and information

Social networks

Most popular categories

Buy This Theme
© 2011 Gadgetine Wordpress theme by orange-themes.com All rights reserved.