Subscribe to RSS

Istorie back to homepage

Desi au castigat miliarde din asta, americanii au evitat cat mai mult intrarea in razboaiele mondiale Desi au castigat miliarde din asta, americanii au evitat cat mai mult intrarea in razboaiele mondiale(0)

Desi au castigat miliarde din asta, americanii au evitat cat mai mult intrarea in razboaiele mondiale. Atacul aerian nipon asupra instalațiilor militare americane aflate pe insula Oahu din arhipelagul Hawaii a fost executat ȋn data de 7 decembrie 1941(Pearl Harbour) și a intrat ȋn istorie drept cauza declanșǎrii devastatorului conflict din Oceanul Pacific. Bombele, torpilele și gloanțele au semǎnat moarte și distrugere, specialiștii neputȃnd sǎ ȋnțeleagǎ cum a fost posibilǎ o astfel de surprizǎ ȋmpotriva unei fortǎrețe ce pǎrea de nelovit. Au fost ȋnregistrate sub 4.000 de victime și au fost pierdute definitiv numai douǎ cuirasate. Mai grav afectat a fost prestigiul colosului american, rǎzbunarea venind ȋn 1945 sub forma bombardamentelor strategice fǎrǎ cruțare ȋmpotriva orașelor japoneze. Nici n-a mai contat cǎ piereau civili nevinovați.
Dezastrul de la Pearl Harbor putea sǎ fie evitat, dar nu prin acțiunea comandanților locali, cei ce și-au pierdut funcțiile practic pentru incompetențǎ. Conducerea de la Washington putea sǎ facǎ totul pentru a evita chiar conflictul cu imperiul asiatic. Cum era posibil?

Simplu. Se putea declara rǎzboi Germaniei ȋn noiembrie 1941 și ȋntregul organism militar american intra ȋn stare de luptǎ pe toate fronturile, inclusiv ȋn Oceanul Pacific. Se putea lansa o campanie de prezentare a potențialului industrial pentru intimidarea inamicului. De ce sǎ fie atacat Berlinul? Ȋn ziua de 31 octombrie 1941 submarinul U-552 a lansat torpile ȋmpotriva unei nave de suprafațǎ. Era distrugǎtorul USS Reuben James și au pierit ȋn explozie o sutǎ de marinari ai SUA. Era mai mult ca suficient pentru o cauzǎ a unui rǎzboi. Sǎ nu uitǎm cǎ incidentul de la Gleiwitz a fost folosit drept pretext pentru atacarea Poloniei și, practic, pentru declanșarea celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial.

Chiar mai ȋnainte de scufundarea distrugǎtorului Reuben James a mai fost un atac cu torpila asupra unui vapor similar de luptǎ. USS Kearny (DD-432) a fost lovit de o torpilǎ a submarinului U-568 pe 17 octombrie 1941 și au pierit 11 marinari. Alți 22 au fost rǎniți ȋn urma deflagrației, dar nava a reușit sǎ ajungǎ ȋn Islanda. Conducerea de la Washington putea sǎ fie foarte supǎratǎ pe forțele navale naziste din moment ce distrugǎtorul fusese recepționat ȋn US Navy ȋn septembrie 1940.

Au fost și alte incidente ȋn care au fost implicate vase comerciale sau militare sub pavilion ȋnstelat pȃnǎ la asaltul din Hawaii. Scufundarea vaporului Robin Moor la 14 iunie 1941 a dus la blocarea bunurilor germane de pe teritoriul SUA. Se putea lua o decizie radicalǎ ȋn orice moment. Trecerea trupelor ȋn starea de alarmǎ și aplicarea unor minime reguli de camuflaj ar fi redus drastic din efectele bombelor nipone.

Conducerea de la Washington a amȃnat declanșarea ostilitǎților pentru a profita cȃt mai mult de starea de neutralitate, a permis așa-zisul atac prin surprindere și umilința din 7 decembrie.

 
Faţa ascunsă a Federaţiei Internaţionale de Fotbal Faţa ascunsă a Federaţiei Internaţionale de Fotbal(0)

Santaj, luare de mita, falsificare de voturi, transferuri ilicite si bilete "murdare". Este fata ascunsa a Federatiei Internationale de Fotbal, vazuta prin ochii lui Andrew Jennings. Cel mai important reporter de investigatii sportive din lume, britanicul si-a petrecut patru ani din viata pentru a patrunde in culisele intunecate ale "sportului rege". Rezultatul muncii sale a condus la o expunere exploziva a oficialilor care conduc institutia suprema a lumii fotbalistice FIFA si a dat nastere unei povesti fascinante despre felul in care "oamenii in costume" pun ambitiile personale si banii mai presus de fanii din tribune si inaintea jucatorilor de pe teren. Iata cum este, de fapt, condusa lumea fotbalului profesionist.

FIFA a fost fondata in Paris, Franta pe 21 martie 1904 si are astazi sediul in Zurich, Elvetia. Inglobeaza sase confederatii continentale si a fost condusa pana in prezent de opt presedinti. Cel mai recent este inca in exercitiul functiunii, de 11 ani, este cetatean elvetian si se numeste Joseph Sepp Blatter. Dupa o cariera in care a imbinat sportul si afacerile, elvetianul nascut la 10 martie 1936, in tara cantoanelor, devine secretar general al FIFA in 1981 si sta in umbra lui Joao Havelange, presedinte timp de un sfert de secol al Federatiei.(1974-1998). Sfatuit de Michel Platini, actual conducator al UEFA, Blatter candideaza pentru functia de presedinte al FIFA si este ales in 1998 in fata lui Lennart Johansson, dupa o "lupta" care dureaza patru luni. La 29 mai 2002 va fi reales in functie, iar la Congresul FIFA de la Doha din 2003 i se prelungeste in mod exceptional mandatul cu un an, astfel incat alegerile sa nu coincida cu desfasurarea Cupei Mondiale din 2006. Blatter castiga un al treilea mandat in 2007, care va expira in 2011.

Fire Innodate Fotbalul Are

Inscaunarea din 1998 a lui Sepp Blatter in functia de "carmaci" FIFA implica practici presupuse de coruptie, descrise atat de Andrew Jennings in "Fault" cat si de britanicul David Yallop in cartea sa "Cum au trucat partida". In 2002, elvetianul trebuie sa se confrunte cu o ofensiva a mai multor membri ai Comitetului Executiv, precum si cu cea a secretarului general al FIFA, Michel Zen-Ruffinen, care il acuza de nereguili financiare, coruptie si manipulare de conturi. Apoi, falimentele succesive ale societatilor ISL (International Sports and Leisure) care adminstra drepturile de marketing asupra Mondialelor din 2002 si 2006, si Kirch, detinatoarea drepturilor TV asupra acestor doua evenimente, zguduie FIFA. In 2006, jurnalistul englez Andrew Jennings  il acuza direct in cartea "Cartonasul rosu" pe Joseph Blatter de coruptie in dosarul ISL-ISMM, acuzatie pe care FIFA o dezminte cu fermitate, reusind chiar sa interzica, printr-o decizie a justitiei, publicarea cartii in Elvetia.

Cu ceva timp inaintea alegerilor din 1998, contracandidatul lui Blatter, presedintele pe atunci al UEFA Lennart Johansson, a promis democratie, solidaritate si transparenta daca va fi ales in fruntea FIFA. El promitea delegarea unui contabil independent insarcinat sa examineze practicile afaceristice ale FIFA. Campania acestui "puritan" l-a deranjat pe presedintee inca in exercitiu, Havelange. Cum isi permitea acest suedez sa ameninte voalat derularea unor investigatii independente ale Federatiei? Dincolo de lupta de orgolii, se mai intrevedea si un pericol real al unei asemenea operatiuni. Havelange nu avea vreun afect pentru Blater, care incercase in trecut sa-l detroneze, insa acesta nu avea intentia de a scoate la lumina ceva din afacerile obscure ale Federatiei. Astfel, atunci cand Blatter a aflat ca este sustinut nu doar de asociatiile nationale de fotbal carora le-a facut de-a lungul timpului favoruri, dar si de Havelange, a demarat vanatoarea voturilor lui Johannson. In mai 1998, Sepp zboara la Nairobi, capitalia Kenyei, unde avea sa-i intalneasca pe oficialii Africii de Sud, Mozambicului, Angolei, republicii Lesotho si Namibiei. Le promite acestora ca, prin interventia lui din pozitia de presedinte FIFA, Africa de Sud va gazdui Cupa Mondiala din 2006. Daca va avea succes in alegeri, va pompa si mai multi bani in continent. Audientei i-au placut aceste cuvinte, ceea ce a insemnat subtilizarea a cinci voturi rezervate initial lui Johnsson, care sustinea Germania pentru 2006.

Ales sau impus?
Intr-o dimineata de noiembrie din 1998, in interiorul hotelului Meridien din Paris, zeci de delegati FIFA s-au adunat pentru a trece la alegerea noului presedinte al Federatiei Internationale de Fotbal. Candidati: suedezul Lennart Johansson, presedinte UEFA la acea vreme, si Joseph "Sepp" Blatter, un catarator elvetian descoperit si propulsat de Horst Dassler, mai mare peste imperiul Adidas. Micul dejun a fost in acea dimineata ceva mai agitat decat era firesc. O puzderie de oameni grabiti cu mana dreapta ocupata de un plic alb au intrat si iesit din sala de conferinte. La un moment dat a fost vazut si Mohammed Bin Hamman, distins reprezentant al Quatar-ului in Comitetul Executiv FIFA si prieten apropiat al candidatului Sepp Blatter. Apoi, in aproximativ o ora, s-au petrecut cateva lucruri cu adevarat remarcabile. Cel putin 18 reprezentanti ai tarilor africane au avut o revelatie si si-au schimbat parerea despre candidati. Toti au hotarat sa nu il mai sprijine pe Johansson, desi cu o seara inainte, la cina, jurasera deschis credinta suedezului.

Acum, la micul dejun, dupa chifle proaspete si magiun gros, aceiasi 18 si-au marturisit credinta in Blatter. Revelatiile par a fi fost stimulate de plicurile albe din mainile celor ce s-au perindat prin sala. 5.000 de dolari pe loc, 5.000 dupa vot. Farah Addo, cetatean al Republicii Somalia si membru in Comitetul Executiv FIFA, vicepresedinte al Confederatiei Africane de Fotbal si presedinte al Federatiei Somaleze de Fotbal, a refuzat mita. De aceea, in cazul lui, oferta a ajuns la 100.000 de dolari, pentru ca de cuvantul sau ascultau si alti reprezentanti africani. Fiind gata sa provoace un scandal, Addo a primit rapid lovitura de gratie. Un fax sosit din Somalia il anunta ca Federatia inceteaza sa il mai considere reprezentant cu drept de vot la FIFA. Apoi s-a trecut la vot. Blatter 118 - Johansson 80. Numai dupa 4 ani, cei cativa oameni in zdrente care sustineau de sub un camion ca sunt Federatia Somaleza de Fotbal au recunoscut ca au primit de la d-l Bin Hamman din Quatar 10.000 de dolari, faxul, hartia si pixul cu care a fost scris si trimis mesajul care il dezmostenea pe Addo.

Tabara lui Blatter a negat intotdeauna cu vehementa ca ar avea cunostinta despre vreo cumparare de voturi anterioara alegerilor, iar cartile care demasca operatiunea nu pretind ca Sepp ar fi fost implicat direct sau ar fi stiut despre cumpararea voturilor. Totusi, Blatter si FIFA au confirmat ca delegatii au primit sume de bani in plicuri la hotelul Meridien din Paris, in timpul weekend-ului cand a avut loc congresul FIFA din 1998: explicatia oficiala este ca singurele plati facute au fost pur si simplu avansuri banesti pentru asociatiile nationale, din suma de 250.000 dolari pe care o primesc anual membrii mai saraci ai FIFA, si ca nu este nimic neobisnuit in aceasta distribuire a banilor oficiali ai FIFA, in scopuri fotbalistice legitime.

Premisa implicarii magnatilor din Golful Persic in manipularea sufragiilor de la varful FIFA nu este una cu aspect absurd. FIFA este o masina de facut bani, iar infiltrarea la varf a unui om controlat de acesti bogatasi le asigura, subtil, conducerea colosului financiar, oferindu-le in acelasi timp mult ravnita obscuritate. Mai mult de atat, comportamentul FIFA din momentul inscaunarii in pozitia de presedinte a lui Sepp Blatter, vine ca o confirmare a acuzelor. Blatter s-a ocupat personal de vanzarea drepturilor pentru Cupele Mondiale din 2002 si 2006: drepturile de difuzare a jocurilor la tv in fiecare tara din lume si drepturile de a pune insigna FIFA si cuvintele magice "World Cup" pe sucuri, bauturi, gustari, aparate de ras si echipamente sportive. A fost o ocazie foarte buna pentru Blatter sa-si demonstreze capacitatile de sforar, mai ales ca se anunta o afacere cu o cifra de 2,3 miliarde dolari.

Desi in urma tratativelor, drepturile de difuzare a meciurilor de fotbal trebuiau vandute celui mai mare conglomerat media din lume, Bertelsmann, prin subsidiarele TV americane IMG si UFA, acestea au fost vandute catre ISL. Cum? Pentru ca IMG si UFA au aflat in ultima clipa de la FIFA ca Federatia vinde drepturile pentru Cupele din 2002 si 2006 in acelasi pachet, Bertelesmann fiind pregatit sa achizitioneze numai drepturile pe 2002. Cum ISL a fost anuntata dinainte asupra acestei chestiuni, s-a miscat mai rapid si a obtinut drepturile in detrimentul Bertelsmann. Masinatiunea a fost evidenta abia in momentul in care, in contul FIFA a ajuns accidental un virament bancar in valoare de 1 milion franci elvetieni (400.000 de lire sterline) dinspre ISL, fara a exista vreun contract care sa justifice aceasta tranzactie. Era vorba de un foarte gras "Multumesc" pentru medierea drepturilor de difuzare, exprimat stangaci. Momentul a generat suspiciuni si rumoare in lumea fotbalistica si mai ales printre jurnalisti, dar chestiunea este inca dezbatuta din punct de vedere legal.

Cum spuneam si la inceputul articolului, Jopseph "Sepp" Blatter este inca la carma FIFA, pana in 2011. Nu este surprinzator ca si-a pastrat "scaunul" odata ce l-a ocupat initial prin metodele dezvaluite si este legitima presupunerea ca nu tocmai transparent si corect Blatter a fost reales de doua ori presedinte al Federatiei. Nu este decat o mostra graitoare despre felul in care se desfasoara lucrurile in lumea fotbalului international, deoarece nu ne putem astepta ca, atunci cand varful piramidei este construit din moloz, corpul sau sa fie faurit din aur. Or, avand in vedere ca fotbalul este religia a sute de milioane de impatimiti din toata lumea, masinatiunile ce au loc in substraturi nu vin decat ca o tradarea a tuturor acestor oameni, ca o inselatorie comparabila cu cea a descosinderarii unei tari extrem de populate si de diverse, unita intru dragostea eternal pentru "sportul rege".

 

 
Sonderkommandos, cea mai demonică crimă a naziştilor Sonderkommandos, cea mai demonică crimă a naziştilor(0)

Sonderkommandos, cea mai demonică crimă a naziştilor

Sonderkommandos reprezintă o zonă gri în istoria Holocaustului, nefiind un subiect facil de abordat, întrucât presupune atât înțelegerea mecanismului de autoapărare uman în condiții abrutizante, cât și schimbarea proprietății unor termeni ca victimă și agresor. Unitățile speciale – denumire eufemistică folosită de naziști pentru a edulcora rolul propriu-zis jucat de Sonderkommandos – făceau parte din aplicarea „soluției finale” și funcționau ca un mecanism maladiv de folosire a evreilor pentru îndeplinirea celor mai repulsive sarcini.

Astfel, Sonderkommandos puteau lua denumirile de „Schleppers”, „Leichentrager” (cei care scoteau și îngropau cadavrele din camerele de gazare), „Heizer” (cei care ardeau cadavrele în crematoriu), „Aschenkommando” (unitate care împrăștia cenușa). Întrucât naziștii au creat „soluția finală” din raționamente eminamente economice, fiecare cadavru era privit din această perspectivă, fapt pentru care existau Sonderkommandos responsabili cu extragerea dinților de aur („dentiștii”) și cu tăierea părului, folosit ulterior pentru producția de lână.

Până în 1942, SK erau grupuri formate ad-hoc din evrei de origine slovakă, aleși pe criterii de forță fizică și vârstă. Plasarea într-o astfel de unitate era o mișcare sinucigașă, întrucât SK erau uciși imediat după îndeplinirea sarcinilor date (arderea sau îngoparea cadavrelor atunci când cuptoarele nu funcționau), fiind evitată astfel răspândirea poveștilor din camerele de gazare, ce trebuiau să rămână pentru evrei „duschen”.

Putem distinge astfel, pe lângă dimensiunea fizică a dramei evreilor SK – reprezentată de macabrul vizual al existenței petrecute într-un continuu sepulcru – și o dimensiune morală, ce se traduce ca o luptă continuă între salvarea proprie sau sacrificiul pentru ceilalți. Această luptă intrinsecă se manifestă în special în cazul SK din „Auskleideraum”, o anticameră a infernului nazist. Înainte de a intra în camerele de gazare, evreii erau ținuți în această cameră de așteptare, păzită de unitățile speciale, ce se aflau în poziția ingrată de a eluda adevărul și de a perpetua variantă nazistă (prizonierilor le era spus că sunt duși la dușuri). Existau însă și cazuri în care membrii SK alegeau să le spună adevărul, fapt care era plătit cu propria moarte. În memoriile supraviețuitorilor unităților speciale, cum este Filip Muller, sunt însemnate modurile în care erau pedepsiți acei Sonderkommandos când alegeau moralitatea în detrimentul vieții, un episod marcant fiind cel în care un membru al unității sale este ars de viu.

După 1943, SK a început să capete o formă mai bine definită, membrii fiind văzuți ca pioni valoroși în aplicarea „soluției finale”, nu doar ca o forță de muncă temporară, ucisă imediat după îndeplinirea sarcinilor. Pentru a preveni totuși răspândirea atrocităților din camerele de gazare printre prizonierii de rând, evreii din unitățile speciale erau izolați, fiind plasați în blocul 2 din Birkenau I și în blocul 12 din Auchwitz II. Din 1944, claustrarea s-a accentuat odată cu aplicarea unei noi măsuri naziste ce presupunea izolarea fiecărei unități SK în crematoriul în care lucra.

Astfel, Sonderkommandos nu părăseau crematoriul respectiv. Existau, totuși, momente în care reușeau să comunice cu restul lagărului și să manifeste o oarecare formă de rezistență antinazistă (cum este revolta din 1944, când au reușit să dea foc Crematoriului IV, să omoare un Kapo în crematoriul II). După acest moment, 450 de membrii ai unităților speciale au fost uciși, iar alți 150, la sfârșitul lunii decembrie 1944.

Dintre cei aprox. 2000 de evrei care au făcut parte din „unitățile speciale” doar 80 au supraviețuit. Memoriile supraviețuitorilor, dar și alte însemnări găsite ulterior pe teritoriul fostului lagăr reprezintă o modalitate directă și veridică din punct de vedere istoric pentru pătrunderea în universul nazist al lagărelor de exterminare, dar și o formă de analiză a psihicului uman în condiții de extremă înstrăinare și anulare a orcaror valori cunoscute anterior.

Drama trăită de Sonderkommandos apare în proza de specialitate sub denumirea de „zona gri”, întrucât linia de demarcație dintre opresor și victimă este foarte fină. Pe de-o parte, evreii cu acest statut special trăiau în condiții vag mai bune decât restul deținuților și aveau certitudinea că vor supraviețui (că nu vor fi trimiși către camerele de gazare) pentru o perioadă mai lungă de timp, însă prețul plătit pentru acest statut era întoarcerea împotriva propriului seamăn. Trăind într-un dualism perpetuu, supraviețuitorii Sonderkommandos se autocaracterizează ca indivizi lipsiți de identitate, niște „figure patetice, aproape obscene; nu pe deplin inocente, dar nici vinovate” (Primo Levi, supraviețuior și fost membru SK, în memoriile sale Cei înecați și cei salvați).

Levi merge mai departe și denumește SK ca fiind „cea mai demonică crimă a național-socialismului”, întrucât scopul final era de a-i transforma pe evrei din inamici, „din colaboratori originari ai grupului adversar, ex-inamici, nedemni de încredere prin definiție” în complici. Acest demers putea fi realizat doar „îngropându-i în vină, pătându-le mâinile cu sânge, compromițându-i cât de mult cu putință și stabilind astfel o legătură de complicitate ce nu le mai permitea să dea înapoi”. Levi face referire și la mitul biblic al lui Cain și Abel, schițând implicațiile profunde ale creării „unităților speciale”: „Am reușit. Nu mai sunteți cealaltă rasă, primul inamic al Reichului milenial, nu mai sunteți oamenii care resping idoli. V-am corupt, v-am tras la fund odată cu noi. Acum sunteți ca noi, voi oameni mândri: v-ați pătat mâinile cu propriul sânge. Voi, asemenea nouă și asemenea lui Cain, v-ați ucis propriul frate.” Cu alte cuvinte, scopul creării acestor unități nu era strict o necesitate, ci o formă de a distrugere totală, nu doar a fizicului, ci și a spiritului. Anihilarea temporară a moralității apare în opera lui Levi sub denumirea de „spirit echivoc”, concept ce este similar cu cel folosit de Lawrence Langer (teoretician al Holocaustului), „sine ad libitum”, ce presupune o anihilare paradoxală a sinelui de către el însuși pentru a supraviețui. Pentru a îndeplini sarcinile de Sonderkommandos, membrii acestor unități au renunțat la normele culturale și etice aplicate anterior, devenind de la o zi la altă simpli executanți ai unor acțiuni prescrise.

Deși majoritatea evreilor din „unitățile speciale” nu au supraviețuit, mărturiile scrise îngropate de aceștia în jurul crematoriilor reprezintă o importantă componentă în documentarea Holocaustului (alături de autobigrafiile și publicațiile supraviețuitorilor). Oameni ca Zalman Gradowski, Zalman Lewenthal și Leyb Langfus , deși știau că vor muri, au avut tăria să scrie despre toate atrocitățile pe care le-au văzut în lagăr, sperând într-o viitoare eliberare și devoalare a celor petrecute la Auschwitz. Reprezentativă în acest sens rămâne scrisoarea lui Zalman Gradowski (redactată în ultima zi a vieții sale și îngropată alături de 81 de pagini de manuscris la Birkenau). Supraviețuitorii, oameni ca Shlomo Venezia și Ya’akov Silberberg, mărturisesc în memoriile lor faptul că drama trăită în „unitățile speciale” a rămas perpetuu parte a ființei lor și le-a umbrit întreaga existență, fiind o barieră în calea normalității.

Această componentă a Holocaustului, de multe ori, nu foarte atent dezbătută, suprinde în cea mai pură formă urmările nazismului și consecințele permanente pe care astfel de atitudini extremiste le au asupra spiritului uman. De multe ori, scrierile despre Holocaust se concentrează asupra persecuției fizice și asupra violenței vizuale a „unitățile speciale”, însă cu adevărat dramatic este maladismul psihic din spatele „unitățile speciale” ce vizează anularea completă a tot ceea ce este uman în individ, ștergerea orcăror rămășite de moralitate și de normalitate, fapt pentru care este vital să cunoaștem trecutul istoric și să conștientizăm gravitatea extremismului.

 
Cum a fost împiedicat Regele Mihai să intre în România, de către Iliescu Cum a fost împiedicat Regele Mihai să intre în România, de către Iliescu(0)

Fostul preşedinte al României Ion Iliescu şi-a exprimat regretul faţă de dispariţia regelui Mihai, despre care a spus că şi-a făcut datoria cu onoare şi a luat decizii determinante pentru viitorul ţării, dar se face că uită modul neelegant în care l-a împiedicat pe rege să intre în România.

Într-o postare pe blogul personal, Iliescu a amintit şi de faptul că relaţia sa cu Regele Mihai ”nu a fost simplă”, dar a pus acest lucru pe seama ”vremurilor agitate ale începutului tranziţiei”.

”Am aflat cu tristeţe vestea încetării din viaţă a fostului suveran al României, Mihai I. Viaţa sa, într-un secol agitat, plin de violenţe şi de schimbări dramatice, nu a fost nici simplă, nici uşoară. Şi-a făcut datoria cu onoare, a luat decizii determinante pentru viitorul ţării, în condiţii dintre cele mai dificile. A dovedit un exemplar patriotism în anii grei ai exilului. Revenit în ţară, după schimbările din decembrie 1989, a trecut peste dezamăgiri şi momente dificile şi a devenit avocatul României în efortul ei de integrare europeană şi euroatlantică. A fost un exemplu de responsabilitate politică şi civică”, a scris Ion Iliescu pe blog, potrivit News.ro.

Fostul preşedinte a mai spus că păstrează amintirea discuţiilor purtate în decursul timpului, după 1989, atât la Versoix cât şi la Bucureşti cu Regele Mihai.

”Relaţia noastră nu a fost simplă, în vremurile agitate ale începutului tranziţiei. Raţiunea şi sensul servirii interesului public, indiferent de poziţia în care ne aflam, au fost mai puternice, şi, împreună, am reuşit să transmitem către partenerii noştri un mesaj puternic, de asumare a valorilor comunităţii europene. Prin dispariţia Regelui Mihai se încheie poate cel mai zbuciumat capitol al istoriei României moderne, o istorie complexă, deseori dramatică, dar care a asigurat locul cuvenit al ţării noastre în Europa şi în lumea contemporană. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”, a încheiat Ion Iliescu necrologul postat pe blog.

Din 1989 până în 1997, fostul președinte al României, Ion Iliescu, a spus “NU” revenirii în țară a regelui Mihai.

În 1990, când regele a încercat pentru prima dată să revină în țară, puterea de la București a considerat că fostul suveran ar putea destabiliza România și ar putea afecta siguranță națională. Așa încât, după ce familia regală a aterizat pe Otopeni și s-a îndreptat spre Curtea de Argeș, unde urmau să petreacă Sărbătorile, autoritățile s-au răzgândit.

Pe autostrada București-Pitești a fost instalat un baraj, iar mașinile în care se află familia regală au fost forțate să oprească, motivul fiind acela că ar fi intrat clandestin în țară.

Pașapoartele membrilor familiei regale au fost confiscate iar membrii acesteia, expulzați la nici 12 ore după ce reveniseră în patrie. Autoritățile nu le-au permis nici măcar să se întoarcă cu avionul cu care veniseră, pretextând că membrii echipajului sunt beti.

Doi ani mai tarziu, în 1992, Regele a primit totuși permisiunea să între în țară de Paști. A aterizat pe același aeroport Otopeni în Săptămâna Mare și a fost așteptat în Capitală de aproape un milion de oameni.

Liberalii, în frunte cu Radu Câmpeanu, i-au propus să candideze la președinție. Regele a refuzat.

Se spunea atunci că regele se va stabili definitiv în țară, însă explozia de entuziasm se pare că a speriat autoritățile române. Așa că, atâta timp cât Iliescu a fost președinte, adică până la sfârșitul lui 1996, regele nu s-a mai putut întoarce în Romania.

În 1994, o tentativă a fostului suveran de a veni în țară pentru un simpozion istoric legat de evenimentele din 1944 s-a încheiat la Otopeni. Regele a fost invitat să aștepte pe pista aeroportului hotărârea privind acordarea vizei de intrare în țară.

În final, autoritățile au decis să-i interzică accesul și i-au cerut să părăsească imediat România. Sutele de oameni care îl așteptau la aeroport nu au reușit nici măcar să-l vadă, fiind opriți de un cordon de poliție.

Explicațiile oficiale s-au referit la un viciu de procedură, deși formal cetățenii străini puteau primi viza pe aeroportul Otopeni. Însă înainte de acest incident, președintele Iliescu se arătase iritat de ideea vizitei regelui în țară.

„Ce să caute vineri? Și la ora 2? Există un cadru normal al relațiilor cu cetățeni străini sau cei care vor cetățenie? Trebuie să depună cerere pentru a obține viza, care să fie însoțită de o motivație corespunzătoare. Nu a făcut-o până acum”, a declarat atunci Iliescu.

„Să exprime în mod expres cadrul în care dorește să vină, în acest context să ceară viza și guvernul o să judece”.

Ulterior, reprezentanții partidului său, PDSR, au cerut că regele să fie declarat „persona non grata” în România, iar oficial s-a discutat despre o lege prin care să i se interzică intrarea în țară.

Abia în 1997, după ce Ion Iliescu a fost înlocuit la Cotroceni de Emil Constantinescu, regele a putut reveni în țară și a reprimit cetățenia română. Însă, în ciuda faptului că nouă putere de la București era formată mai ales din politicieni care în trecut se declarasera monarhisti, nu s-a pus problema restaurării monarhiei iar statutul proprietăților Casei Regale a rămas neclar.

În 2001, revenirea lui Iliescu a marcat și concilierea cu regele. Cei doi s-au întâlnit la Cotroceni.

“Poate am greșit într-o vreme, influențat și de starea de spirit, de incorsetarea în care mă aflăm și tensiunea în care lucram”, a declarat Iliescu despre relația sa cu regele Mihai I, spunând că acum are “o judecată mai lucidă și mai realista”.

Presedintele s-a adresat atunci chiar cu „Sire”. Și mai concret, în același an s-a dat o lege privind drepturile foștilor șefi de stat, care îl includea și pe rege.

În următorii ani, Ion Iliescu și regele Mihai s-au întâlnit de mai multe ori. Însă 10 ani mai târziu, cu prilejul faimosului discurs în Parlament la care președintele de atunci, Traian Băsescu, a lipsit, fostul suveran a evitat să dea mâna cu Ion Iliescu, deși s-au întâlnit față în față.

Ceea ce nu l-a împiedicat pe fostul președinte să vorbească despre reconciliere: „Am făcut un act fundamental de reconciliere cu Regele și Casă Regală de intrare în normalitate, normalitate care s-a reflectat și prin acest moment care era util și necesar. Din păcate, noi în loc să progresăm, am regresat. Anii ’90 au fost ani de mare încordare, însă nu lipsit de dialog” – astfel și-a amintit Iliescu evenimentele din perioada când practic i-a interzis accesul regelui în țară.

 
Mesaje secrete, care declansau Revolutia, in ziarele din 18 decembrie 1989 Mesaje secrete, care declansau Revolutia, in ziarele din 18 decembrie 1989(0)

Mesaje secrete, care declansau Revolutia, in ziarele din 18 decembrie 1989.

Pe 18 decembrie 1989 apare in ziarul Scinteia tineretului un articol cu sfaturi pentru cei care stau la plaja prea mult.

De unde plaja in decembrie si poate nu era vorba de soare ci de Soare.

Textul in original si decriptarea lui asa cum a fost facut de experti militari. Ce scrie la gazeta, citeste toata lumea si intelege cine trebuie …

Un articol in ziar, o conspiratie la care multi am fost prezenti si dintre care acum multi inchid ochii sau baga capul in pamint ca strutul ascunzindu-se de realitate. In data de 18 decembrie 1989, in timp ce in Timisoara era razboi civil, “Scanteia Tineretului” a publicat, in pagina 5, un text straniu, care nu avea nicio logica.

Textul a facut valva la acea vreme, ca si in anii imediat urmatori Revolutiei. Erau sfaturi pentru cei ce se bronzau in acel moment, adica in mijlocul lunii decembrie, la mare.

Textul a atras atentia imediat, in sensul ca semana cu un semnal incifrat pentru a se declansa ceva – dar pana azi contextul aparitiei sale nu a fost elucidat. A ramas ”o gluma”.

In decembrie 2007, un general activ din contraspionajul romanesc a trimis decriptarea textului pentru a fi citita intr-o sedinta a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii (CSAT). El era consilier in cadrul CSAT la acea vreme.

Textul din Scanteia Tineretului:

”Citeva sfaturi pentru cei aflati in aceste zile la mare” *Evitati expunerea intempestiva si prelungita la soare. E de preferat sa incepeti mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – cand pe-o parte, cand pe alta. Astfel, va veti asigura un bronzaj placut si uniform. * Nu va avantati prea mult in larg. Oricum, in caz de pericol, nu strigati. Este inutil. Sansele ca prin apropuiere sa se afle vreo persoana dispusa a va asculta sunt minime. * Profitati de binefacerile razelor ultraviolete. Dupa cum se stie, ele sunt mai active intre orele 5,30 si 7,30. Se recomanda cu precadere persoanelor mai debile. * Daca sunteti o fire sentimentala si agreati apusurile soarelui, librariile de pe litoral va ofera un larg sortiment de vederi cu acest subiect. * Si inca ceva – daca aceste v-au pus pe ganduri si aveti deja anumite ezitari, gandindu-va sa renuntati in favoarea muntelui, inseamna ca nu iubiti in suficienta masura marea. (S.P.)”

Aceasta este decriptarea trimisa catre CSAT in 2007

1 – Declansati, pe neasteptate, planul ”Soare”. Incepeti prudent, cu operatiuni scurte, de 10-15 minute, simultan in mai multe zone, pana la acoperirea intregii tari.

2 – Nu depasiti obiectivele. Altfel sunteti in mare pericol si nu va va ajuta nimeni.

3 – Bazati-va pe sprijinul trupelor speciale care au rol activ intre orele 5,30 si 7,30 in scopul recuperarii ranitilor.

4 – Devastati librariile si distrugeti ”operele alese” (cartile lui Ceausescu – n.r.) pentrui instigare si intimidare.

5 – Pentru nehotarati: nu tradati scopul, daca va iubiti tara.

Autorul spune ca a fost o gluma

Autorul articolului, Sorin Preda, a declarat atat in fata anchetatorilor Ministerului Apararii cat si in presa, ca el a scris un text umoristic si atat. Adica cele cinci paragrafe, care au avut trimitere pe prima pagina, nu aveau nicio legatura cu Revolutia si a fost o simpla intamplare faptul ca au sunat atat de straniu in acele zile.

Trebuie mentionat aici ca fisetul in care se pastrau manuscrisul si spaltul acestor ”sfaturi” a fost spart iar obiectele mai sus mentionate au disparut in timpul evenimentelor de dupa 22 decembrie 1989.

 
Istoria săngeroasă a cruciadelor Istoria săngeroasă a cruciadelor(0)

Istoria săngeroasă a cruciadelor.Războaiele din prima jumătate a mileniului al doilea, dintre lumea creştină şi estul dominat de musulmani, au intrat în istoria universală sub numele de cruciade. Confruntările dintre cele două civilizaţii s-au soldat cu atrocităţi şi cu pierderi inimaginabile de ambele părţi.

Prima cruciadă a durat doar trei ani, între 1096 şi 1099, şi a însemnat un succes militar pentru forţele armate creştine. Armatele formate din franci, englezi, germani, genovezi şi normanzi au câştigat toate bătăliile importante şi au cucerit o mulţime de teritorii, inclusiv Ierusalimul, considerat pe atunci „oraş sfânt”.

Bătălia pentru Ierusalim (1099) a rămas în istorie din cauza măcelului care a urmat după cucerirea cetăţii.

Măcelul de la Ierusalim Armatele creştine au ajuns la zidurile oraşului pe 7 mai. A urmat un asediu prelungit până pe 15 iulie, când cetatea a fost cucerită. Un rol hotărâtor l-au avut genovezii conduşi de Guglielmo Embriaco. Exasperaţi de pierderile mari suferite, aceştia şi-au demontat corăbiile şi au folosit lemnele pentru a construi turnuri de asediu. În cronicile timpului s-a scris că învingătorii i-ar fi măcelărit pe aproape toţi locuitorii oraşului, peste 70.000 de oameni. Cruciaţii nu s-au limitat să-i ucidă doar pe musulmanii din Ierusalim, ci i-au sacrificat şi pe evrei şi chiar şi pe creştinii ortodocşi. În „Gesta Francorum”, una dintre cele mai importante cronici ale momentului, autorul anonim a scris că „Măcelul a fost atât de mare, încât oamenii noştri înaintau prin sânge până la glezne. Când păgânii au înfrânţi, oamenii noştri au pus mâna pe mulţi dintre ei, atât bărbaţi cât şi femei, ori ucigându-i ori ţinându-i prizonieri, după cum au dorit. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute piramide din trupurile lor şi nimeni nu ştie numărul lor cu excepţia lui Dumnezeu”.

În schimb Robert Delort scrie în „Cruciadele„ că armata creştină ar fi ajuns la zidurile Ierusalimului în luna iunie şi că oraşul a căzut pe 14 iulie: „Masacru, sânge, sudoare, groază, răzbunare – tabloul înfăţişat de istoricii epocii este înfiorător. Tancred, un nepot al lui Bohemond, tovarăş credincios al lui Godefroy de Bouillon, jefuieşte Templul lui David. Două zile mai târziu, împarte comorile cu ducele”.

La rândul său, cronicarul german Albert din Aix a scris că: „În vreme ce toată populaţia creştină făcea un prăpăd groaznic printre sarazini, ducele Godefroy abţinându-se de la orice masacru şi-a lepădat cuirasa şi, îmbrăcând un veşmânt de lână, a ieşit desculţ prin oraş. După ce a înconjurat plin de umilinţă zidul de incintă, a reintrat prin poarta din faţa Muntelui Măslinilor şi a mers la mormântul Domnului nostru Iisus Cristos, fiul lui Dumnezeu celui viu, vărsând lacrimi, spunând rugăciuni, aducând cântări de laudă Domnului şi mulţumindu-i că-l socotise vrednic să vadă ceea ce cu atâta înflăcărare îşi dorise dintotdeauna”.

Patru noi state creştine în zonă În Orient au luat naştere patru state ale cruciaţilor: comitatul Edessei, sub conducerea lui Balduin, fratele lui Godefroy de Bouillon, principatul Antiochiei, condus de Bohemud, comitatul Tripoli, care i-a revenit lui Raymond de Toulouse şi regatul Ierusalimului, pe tronul căruia a urcat însuşi Godefroy de Bouillon. Regatul Ierusalimului era şi cel mai important, iar celelalte trei state îi erau vasale. După cucerirea teritoriilor au fost înfiinţate trei celebre ordine militaro-călugăreşti care aveau să devină faimoase. Ordinul Templierilor şi cel al Ioaniţilor au fost înfiinţate de francezi, iar cel al teutonilor a luat naştere în urma unor iniţiative germane.

Alte cruciade Următoarea cruciadă a avut loc o jumătate de secol mai târziu, între 1147 şi 1149 şi a însemnat un dezastru pentru armatele creştine. Înfrângerile suferite în faţa turcilor selgiucizi de la Dorylaeum (1147) şi Damasc (1148) au pecetluit soarta expediţiei.

Au fost necesari alţi 40 de ani pentru ca vesticii să se regrupreze şi să pornească în cea de-a treia cruciadă (1189-1192). Aşa a devenit celebru Regele englez Richard, supranumit „Inimă de Leu”, după victorile obţinute în faţa musulmanilor. Bătăliile purtate împotriva altui suveran celebru, sultanul Saladin „Leul deşertului”, au intrat în legendă. După câteva confruntări în care victoria le-a surâs pe rând, cei doi şi-au dat mâna şi au încheiat o pace convenabilă ambelor părţi. N-a trecut însă mult timp şi a reizbucnit un alt război în zona fierbinte din Orientul Mijlociu, dar de această dată cu alţi actori.

A patra cruciadă s-a consumat între 1202 şi 1204. Armata creştină, condusă de francezi şi de veneţieni, ar fi trebuit să lupte împotriva sarazinilor, care cuceriseră Ierusalimul, însă şi-a schimbat planurile din mers. Aşa s-a ajuns ca veneţienii să atace şi să cucerească Zara (1202), care era însă tot sub ocupaţie creştină şi aparţinea regatului maghiar. Războiul fratricid a continuat cu celebrul asediu al Constantinopolului creştin (1204). Veneţienii au ieşit învingători şi au fondat Imperiul Latin de la Constantinopol. Dezastrul lui Ludovic al IX-lea

A cincea cruciadă (1217-1221) şi cea de-a şasea (1228-1229) nu au adus nici ele rezultate notabile, în primul rând din cauza dezbinării care apăruse între regii şi principii creştini. În schimb, cruciada a şaptea (1248-1250) a echivalat cu un dezastru pentru armatele venite din vestul continentului european. După un început promiţător şi după câteva victorii împotriva musulmanilor, armata condusă de însuşi regele Franţei, Ludovic al IX-lea, a fost zdrobită şi a fost nevoită să se retragă, iar Ierusalimul a fost pierdut definitiv.

Acelaşi suveran francez a condus forţele creştine şi 20 de ani mai târziu, în cea de-a opta cruciadă, care a durat câteva doar câteva luni, în 1270. A fost un dezastru total pentru cruciaţi. Regele a murit în luptă, iar alianţa musulmană a obţinut o victorie zdrobitoare. Urmările au fost dintre cele mai grave. Musulmanii au cucerit pe rând pe rând toate statele creştine din Orient. Tripoli a căzut în anul 1289, iar doi ani mai târziu era ocupată şi Acra.

Astfel au luat sfârşit expediţiile creştine cunoscute în istorie sub numele de cruciade. Deşi istoria mai consemnează ulterior şi alte cruciade, cunoscute sub numele de „cruciade târzii”, acestea au reprezentat doar alianţe defensive ale unor state creştine în faţa pericolului unei superputeri cum avea să devină Imperiul Otoman.

 

 
Virginele şi virginitatea în istoria omenirii Virginele şi virginitatea în istoria omenirii(0)

Termenul de virginitate a primit de-a lungul timpului diverse interpretări, fiind un concept regăsit în legende, mitologie şi superstiţii care făceau parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor. Fascinaţia virginităţii a stat la baza unor obiceiuri barbare, unele dintre ele păstrate până în ziua de azi.

Deşi în ziua de azi, virginitatea aşa cum o înţelegem cei mai mulţi se referă la ruperea himenului, deci vizează un element strict fizic, în alte culturi se considera că o femeie necăsătorită este virgină, chiar dacă acesta era prostituată, până în ziua în care şi-ar fi pierdut virginitatea prin căsătorie. Tot în această idee, o femeie fără copiii era considerată virgină până la momentul primei naşteri.

De asemenea, în Evul Mediu se considera că fecioarele conferă o putere nepământeană lucrurilor cu care intrau în contact. De aceea, oasele albite ale fecioarelor erau folosite la ridicarea construcţiilor în Evul Mediu, pentru că se credea că femurul sau humerusul unei virgine amestecat cu mortar şi aşezat la temelia unei fortăreţe făcea construcţia intangibilă şi imposibil de cucerit de duşmani. Atunci când castelele erau totuşi cucerite de inamici, explicaţia se reducea la faptul că oasele nu fuseseră ale unei fecioare.

Vestalele pângărite, îngropate de vii

Superstiţiile referitoare la castitate au fost adesea adevărate blesteme pentru tinerele fecioare, acestea fiind oferite ca ofrande diferitelor divinităţi, ca un dar care semnifica puritatea. Pe de altă parte, în Roma antică, şase din cele 20 de fecioare (vestale) care îşi închinau viaţa în Templul Vestei, fiind însărcinate cu păzirea focului sacru, erau aspru pedepsite dacă încălcau jurământul de castitate. Plutarh, vestitul istoric, a lăsat mărturie decrierea pedepsei groaznice de care aveau parte vestalele care punea în primejdie focul veşnic, dacă şi-ar fi pierdut fecioria.

Nu există spectacol mai orbil şi nicio zi în care Roma să fie cuprinsă de o întristare mai profundă. Legată de mâini şi de picioare, vestala vinovată era urcată într-o litieră bine acoperită, astfel ca dinauntru să nu se poată auzi niciun sunet.
Purtată prin forum, prin mijlocul mulţimii, ea ajungea la locul în care urma să fie îngropată de vie. Mormânt îi era o încăpare subterană în care se ajungea coborând pe o scară. Aici se găseau un pat, o lampă cu ulei aprinsă, un cuţit şi provizii de alimente şi apă. Îngropată în această încăpere, fata era condamnată la o moarte rapidă, dacă ar fi optat să-şi ia viaţa cu ajutorul cuţitului, sau una lentă, mult mai chinuitoare, după terminarea proviziilor şi într-o atmosferă înăbuşitoare.

De asemenea, virginitatea era o armă eficientă împotriva lucrăturilor satanice, iar această credinţă stă la baza unui ritual care rezistă şi azi:alaiul de domnişoare de onoare la nunţi. Fetiţele care aruncă flori înaintea miresei sau domnişoarele de onoare care însoţesc mireasa către altar reprezintă, de fapt, un cortegiu menit să-l ţină departe pe Satana.

Blestemul himenului

Frica de bolile venerice a dus la formarea unor superstiţii care mai există şi azi în anumite zone din lume, având orgini medievale. Una dintre ele spune că bărbaţii se puteau vindeca de orice boală venerică dacă întreţineau relaţii sexuale cu o fecioară, dar că acest lucru nu ar fi dus şi la infectarea bietei fete. Bineînţeles, nu numai că bărbatul nu se vindeca, dar ajungea şi tânăra să se îmbolnăvească. Astăzi, în unele ţări africane, bărbaţii cred că cel mai bun leac împotriva SIDA este sexul cu o virgină, urmarea fiind că multe fete virgine sunt răpite şi violate.

Nu în ultimul rând, dovada fecioriei mai este şi astăzi o tradiţia umilitoare pentru unele mirese, nevoite să facă dovada castităţii lor. Cearceaful pătat cu sânge prezentat cu mândrie rudelor şi prietenilor a născut adesea adevărate tragedii, din moment ce astăzi se ştie că numai 42% din femei se nasc cu un himen care se rupe şi sângerează în momentul deflorării, în timp ce 47 % din femei prezintă un himen flexibil, care nu se rupe la primul contact sexual, ci mai târziu. Nu în ultimul rând, 11 % din femeile au un himen atât de subţire încât se poate rupe cu uşurinţă în timpul unui efort mai intens, cum este exerciţiul fizic sau urcarea pe munte.

Virginitatea neconfirmată era pedepsită în moduri greu de imaginat. În Deuteronom (A cincea carte a lui Moise), legea biblică cerea ca mireasa care şi-a înşelat soţul să fie omorâtă cu pietre. În Africa şi în multe ţări asiatice, dar şi musulmane, o femeie nemăritată, dar care se dovedea că nu mai este virgină, din varii motive, era izolată de societate, bătută şi în anumite cazuri omorâtă, după cum scrie Charles Panati în „Cartea sfârşiturilor„.Sunt şi astăzi cunoscute aşa-numitele cazuri de „omoruri pentru onoare“, în care o fată care nu mai este virgină este omorâtă chiar de familie, de tată şi de fraţi, chiar dacă dezvirginarea este produsă în urma unui viol sau este vorba doar despre un himen flexibil, aşa cum se presupune că este cazul de cele mai multe ori.

Şi în Europa au existat obiceiuri barbare, greu de închipuit în zilele noastre. Un asemenea obicei era stipulat în „Jus Primae Noctis”, un document prin care regii şi nobilii aveau puterea de a dezvirgina tinerele soţii ale supuşilor chiar în noaptea căsătoriei. Preţurirea virginităţii era în acele timpuri şi o modalitate a caselor nobile şi regale de a se asigura, într-o anumită măsură, că linia sângelui rămânea curată, iar bărbaţii erau lliniştiţi astfel că primul lor copil, care era şi moştenitorul averii, era sânge din sângele lor.

 
Apocalipsa. Extraordinar documentar color despre Primul Război Mondial Apocalipsa. Extraordinar documentar color despre Primul Război Mondial(0)

Apocalipsa. Acest extraordinar documentar color despre Primul Război Mondial a fost realizat de francezi și difuzat pe Național Geografic, filmul documentar, format din 5 episoade, are nota 9 pe IMDB. Imaginile sunt reale, filmate înainte și în timpul Primului Război Mondial.

Faptul că autorii au colorizat imaginile alb-negru originale îl face și mai atractiv. Pentru a alege subtitrarea în limba română, selectați limba română de la rotița dințată din dreapta jos (settings). Vezi mai jos cele 5 episoade:

 
Codex Gigas, Biblia Diavolului Codex Gigas, Biblia Diavolului(0)

„Codex Gigas/Cartea uriaşă”, cel mai mare manuscris medieval din lume, scris la începutul secolului al XIII-lea într-o mănăstire benedictină din Podlazice, pe teritoriul Cehiei de astăzi, este supranumită „Biblia Diavolului“.

Manuscrisul, despre care se crede că este blestemat, conţine cea mai veche imagine a înfăţişării Diavolului descoperită până acum.

. Manuscrisul Codex Gigas este considerat de oamenii de ştiinţă cea de-a opta minune a lumii. Scris de mână şi realizat din pieile a peste 160 de animale, cartea este groasă de 22 de centimetri, are înălţimea de 92 de centimetri şi greutatea de 74 de kilograme.

Legenda care înconjoară existenţa acestei cărţi spune că paginile sunt blestemate, după ce un călugăr ar fi fost condamnat să fie zidit de viu pentru că şi-a încălcat jurămintele monastice. Pentru a evita îngrozitoarea moarte, călugărul a jurat că într-o singură noapte va scrie o carte care va cuprinde întreaga cunoaştere a omenirii. Pe măsură ce se apropia miezul nopţii, călugărul a devenit atât de disperat că nu-şi va îndeplini promisiunea încât l-a implorat pe Lucifer să-l ajute. A făcut un pact cu Diavolul prin care i-a oferit sufletul pentru a-l ajuta să scrie cartea. Lucifer ar fi acceptat târgul, cu condiţia să adauge, ca semnătură, un portret care să-l înfăţişeze.

Conform unei analize grafologice făcută în urmă cu câţiva ani de paleograful Michael Gullick, de la Biblioteca Naţională a Suediei (unde se află cartea), cartea a fost într-adevăr scrisă de mâna unei singure persoane cu cerneală obţinută din insecte strivite.

Codex Gigas are copertă din lemn, este acoperit cu piele şi decorat cu ornamente metalice.  Codexul conţine manuale de botanică, întâmplări istorice, leacuri şi descântece pentru anumite boli, lecţii de spiritualitate, reţete medicinale şi incantaţii. Jumătate din manuscris este format din Vechiul şi Noul Testament, însă acestea, în loc să fie alăturate, sunt separate de traduceri latineşti ale lui Josephus Flavius despre istoria evreilor (Antiquitates Iudaicae şi De bello Iudaico).

Un alt capitol îi este dedicat Sfântului Isidor din Sevilia, un episcop hispanic, învăţător al Bisericii, iar în continuare sunt prezentate diverse lucrări medicale, majoritatea de origine greacă sau bizantină. Se speculează că scrierile din Codex legate de exorcizare reprezintă, de fapt, încercările călugărului de a-şi salva propriul suflet. Interesant este că manuscrisul nu a fost interzis de Inchiziţie, fiind studiat de nenumăraţi oameni de ştiinţă de-a lungul timpului.

Ultima lucrare importantă din Codex se intitulează “Cronicile Boemiei”, considerată prima istorie a Boemiei. Manuscrisul conţine şi alte lucrări mai puţin importante, despre pocăinţa pentru păcatele comise, o alta dedicată exorcizării şi “Calendarul”, o listă a sfinţilor şi zilele în care sunt comemoraţi aceştia. Pe lângă imaginea Diavolului, în carte mai apar două imagini, una reprezentând cerul, cu stele albastre, Soarele şi Luna, iar cea de-a doua reprezentând Pământul, cu oceane verzi, probabil înainte de Creaţie, conform wikipedia.org.

Teste care au fost făcute de specialişti pentru a recrea caligrafia din „Biblia Diavolului“ au dus la concluzia că finalizarea manuscrisului ar fi necesitat cinci ani de muncă neîntreruptă.

„În mod clar, autorul unei lucrări atât de impresionate trebuie că a fost mânat de o forţă incredibilă pentru a crea o astfel de capodoperă. Fie că a fost mânat de puterea luminii, fie de cea a întunericului, aceste lucruri s-au pierdut în timp“, se arată în raportul realizat de cercetătorii suedezi.

Unii specialişti sunt de părere că legenda din jurul manuscrisului a apărut din cauza inscripţiei existente în carte, „Hermanus monachus inclusus“, care s-a crezut că face trimitere la osânda călugărului, de a fi zidit de viu (inclusus, în limba latină). Însă specialiştii consideră că înţelesul real al cuvântului „inclusus“ s-ar apropia mai degrabă de ideea de „pustnic“. Astfel, semnătura „Hermanus monachus inclusus“ ar fi aparţinut, la fel ca opera, unui călugăr care a decis să se izoleze de lume şi să-şi dedice viaţa scrierii Codexului.

Codex Gigas are coperta din lemn, acoperit de piele și decorat cu ornamente metalice. Având 89 de centimetri înălțime, 49 centimetri lățime și 22 centimetri grosime, este cel mai mare manuscris medieval descoperit până acum.

Inițial, avea 320 de pagini de pergament. În timp, opt dintre acestea au fost scoase. Nu se știe motivul pentru care au fost smulse acele pagini și nici cine a făcut-o, dar se pare că acestea conțineau regulile Ordinului benedictin. Manuscrisul cântărește aproximativ 75 de kilograme, iar pergamentul este făcut din piele de vițel (unele surse susțin că ar fi piele de măgar) de la un număr de 160 de animale. Textele au fost scrise pe două coloane a câte 106 rânduri fiecare.

Manuscrisul conţine numeroase astfel de decoraţiuni. (vezi mai multe pe wikipedia)
Manuscrisul a fost scris și decorat (decorațiuni fiind considerate atât inițialele scrise diferit cât și ilustrațiile reprezentând Raiul, dar și portretul Satanei) de un singur artist. Nu a mai fost găsită nicio operă de-a acestuia și nici nu se știe nimic despre pregătirea sa profesională.

 
JFK a avut o pasiune pentru femeile frumoase. Multe au fost spioane ale comunistilor JFK a avut o pasiune pentru femeile frumoase. Multe au fost spioane ale comunistilor(0)

JFK a avut o pasiune pentru femeile frumoase. Multe au fost spioane ale comunistilor.Recent președintele Statelor Unite a anunțat declasificarea a 2.800 de documente privitoare la asasinarea lui John F. Kennedy în 1963. În același timp, s-a anunțat că, la cererea serviviilor secrete, a fost amânată declasificrea altor documente „sensibile” care pot pune ăn pericol securitatea națională. Unele din acestea pot privi viața persoanlă a lui Kennedy, ca și un situații în care fostul președinte a făcut obiectul unor acțiuni de spionaj

„Oamenii președintelui”

De-a lungul vremii șefii statului american au fost ținta unor acțiuni de natură informativă. Unul din cele mai dezbătute cazuri a fost acela al președintelui Franklin Delano Roosevelt (1933 – 1945). Documente declasificate din arhivele secrete ale Statelor Unite ca și ale fostei Uniuni Sovietice, rezultate mai ales din „Operțiunea Venona”, au demonstrat că, între persoanele care s-au angajat în asemenea acțiuni, s-au aflat și unii din cei mai apropiați colaboratori ai săi.

Dacă în ceea ce îl privește pe consilierul președintelui Harrry Hopkins împrejurările nu au fost elucidate decât parțial, pentru alții din „oamenii președintelui” există informații mai sigure. Este vorba de diplomatul Alger Hiss (1904-1996) care a spionat pentru sovietici în Perioada interbelică și în timpul celui de al Doilea Război, făcând parte din delegațiile americane la conferințele internaționale care au urmat acestuia. Un alt agent pe lîngă Roosevelt a fost economistul Lauchlin Currie (1902 –1993), consilier al președintelui. care a făcut parte din „Rețeaua Silvermaster”. La un moment dat, Moscova a transmis agenţilor săi de la Washington sarcina de a o recruta nici mai mult, nici mai puţin pe soţia preşedintelui, Eleanor.

...și „femeile sale”

Între numeroasele relații sentimentale pe John F. Kennedy pe care le-a întreținut în perioada anterioară alegerii sale ca președinte s-au numărat mai ales actrițe ca și alte „frumuseți ale vremii”, dar și altele presupuse spioane. Cunoscând această vulnerabilitate a viitorului președinte, unele servicii secrete, mai ales cele germane, iar apoi cele sovietice, au încerct să o folosească prin plasarea în preajma sa a unor agente mai ales de influențare. Totuși, asemenea eventuale cazuri de inflitrare nu au fost elucidate pânâ la capăt, unele din împrejurările lor, ca și personaliatea agentelor implicare rămânând, în bună măsură. În umbră.

Este un motiv pentru care o serie din aceste cazuri au fost reluate în ultimele decenii, prin declasificarea, măcar parțială, a unor documente secrete, prin apariția unor memorii și a unor investigații, volume, dar mai ales prin dezvăluiri și interpretări ale mediilor.

Poate cel mai celebru dintre aceste cazuri este acela al lui Inga Marie Arvad (1913 –1973), jurnalistă daneză care, în perioada 1941-1942, a avut relație cu viitorul președinte al Statelor Unite, fiind suspectată datorită vizitelor sale în Germania și a aprecierilor de care s-a bucurat din partea lui Hitlter, fi fost agentă pentru această țară.

„Regină a frumuseții” și jurnalistă

S-a născut în Copenhaga. Și-a schimbat numele inițial Petersen în Inga Arvard. A fost alesă „regină a frumuseții” în 1931 în Danemarca. Devine jurnalistă la ziarul „Berlingske Tidende”. Primul ei soț a fost Kamal Abdel Nabi, cu care se căsătorește, la 17 ani, în 1931. După divorț se va căsători cu regizorul maghiar Paul Fejos. Emigrează în Statele Unite în 1940.

Urmează cursurile Columbia School of Journalism din New York, și devine jurnalistă la „Washington Times-Herald”. Conducătorul acestui ziar afirmă că Inga avea „un stil intuitiv” de a scrie. Apăruse câteva pelicule în Danemarca, ca și în filmul „Flight from the Millions” realizat de Fejos. În 1945, devine scenaristă la Metro-Goldwyn-Mayer și jurnalistă la Hollywood.

Inga Arvard a fost considerată, la vremea ei, o ”frumusețe perfectă”.

Relația cu Hitler: „I-a furat inima”

În 1935, în calitate de reporter independent, la intervenția lui Joseph Goebbels, Arvard are o serie de întrevederi cu Hitler, realizând două sau trei interviuri. Este unul din puținii reporteri scandinavi care a reușit acest lucru. Are relații și cu Hermann Göring: anunță căsătoria sa cu actrița Emmy Sonnemann și este invitată la nunta sa. Afirmă despre Hitler: ”Îl simți imediat. Pare singuratic. Ochii săi te privesc direct, strălucind de forță, arătând o inimă de copil”.

Vizitează Germania în timpul Jocurilor Olimpice din 1936, la invitația lui Hitler. Hitler consideră că Inga Arvard este „Un exemplu perfect de frumusețe nordică”. I-a dat lui Arvard o fotografie a sa cu autograf: „Lui Inga Arvard pentru o amintire prietenoasă” . În presă apare o fotografie a lui Inga cu Hitler. Se pare că Arvard a părăsit Germania atunci când a fost întrebată de ministrul de Externe german dacă dorește să spioneze în Paris.

Deși scrie despre Hitler nu a îmbrățișat niciodată în totalitate ideologia sa, iar relația cu el i-a umbrit cariera. Ulterior Arvrd a negat față de apropiați faptul că ar fi fost pro-germană, dar colegi de la Columbia University au afirmat că avea o atitudine antisemită virulentă. Atitidinea lui Arvard față de Hilter s-a schimbat după atacul de la Pearl Harbour din 1941. În 2017, John Toohey a publicat un articol în care afirmă că Inga Arvard a fost femeia care „i-a furat inima lui Hitler”

Relația cu Kennedy: O ”romanță interzisă”

Face cunoștință cu tânărul Kennedy la Washington prin intermediul surorii acestuia, Kathleen, care era și ea jurnalistă. Împrejurările în care s-au cunoscut cei doi și relația care s-a născut sunt descrise în biografia surorii lui Kennedy de Dave Quinn în care se arată: „Ca multe femei înainte și după ea, Arvard a căzut sub vraja lui Kennedy” . Arvard i-a mărturisit unui coleg de la ziarul „Times Herald”: „Mi s-au lipit ochii de el”. Între Kennedy și Inga Arvard se naște o „relație romantică”. Mai târziu, Inga a afirmat că a fost vorba doar o „relație trecătoare”.

După prima lor întîlnire, Inga, care avea 28 de ani, îl descrie pe Kennedy (24 d ani): „Avea ochi albaștrii, naturali, ambițioși, calzi”. I-a mărturisit unui prieten jurnalist că a fost fermecată de el. Arată cu discutau politică și istorie, ceea ce, se pare, că i-a folosit lui Kennedy în viitoarea sa carieră. La 27 noiembrie 1941, în ziarul „Washington Times Herald”, Inga Arvad, l-a prezentat cititorilor pe tânărul de 24 de ani, John F. Kennedy, ca pe "un băiat cu viitor".

După intrarea Statelor Unite în război, Kennedy a fost repartizat la departamentul de informații al Marinei americane. Atunci când au apărut zvonuri despre relația sa cu Inga Arvard, el a fost mutat, la Georgetown, pe un post în care nu mai avea acces la informații secrete, dar cei doi au continuat să se vadă.

La 6 februarie 1942 , Inga a sosit la Georgetown unde s-a cazat, sub un nume fals, la „Fort Sumter Hotel” și s-a întâlnit cu Kennedy. Întâlnirea lor a fost urmărită de FBI. Un prieten, John White, le înlesnește întâlnirile secrete, căci Fejos era cunsocut a fi un „gelos exploziv”. De altfel, În timpul acestei relații, Inga divorțează de Fejos care angajase un detctiv pentru a o urmări pe Arvard. Aceasta îi mărturise lui Kennedy că vrea să divorțeze și l-a întrebat dacă ar vrea să se căsătorească cu ea. Kennedy a părut „nehotărât”, ceea ce a înfuriat-o pe Inga. Totuși, se pare că Kennedy s-a interesat la un preot dacă Inga se poate converti la catolicism. Mai tîrziu, Inga a mărturisit că ar fi putut lupta pentru Kennedy „ca o tigroaică”, dar, pentru că se considera „prea bătrînă” pentru o asemenea relație și deoarece el era legat strîns de familia sa, a renunțat...

Între timp, în presă apar informații despre ”Romanța interzisă dintre JFK și fosta regină a frumuseții, suspectată agentă nazistă”. După ce, inițial, tatăl lui Kennedy, Joseph, în acea perioadă ambasador în Marea Britanie, aprobase tacit relația dintre cei doi, după ce au apărut bănuielile despre activitatea de agentă a lui Arvard, el „a intervenit în forță penrru a pune capăt afacerii”. Kennedy a fost de acord să întrerupă relațiile cu Arvard atunci când a aflat că ea era supravegheată de FBI.

După ce, în urma presiunilor tatălui lui Kennedy, cei doi s-a despărțit, au rămas în contact, întâlninu-se de câte ori era posibil. Atunci când Kennedy s-a remarcat prin faptele sale de arme, contribuind la salvarea echipajului vasului pe care se afla, Arvard a scris un articol depre „Tânărul erou al Marinei”. După ce a devenit președinte, Kennedy a ordonat ca avionul Air Force One să aterizeze la Davis-Monthan în Tucson pentru a se întâlni cu Inga. Potrivit aceleași surse, atunci când a aflat că Kenney a fost asasinat, Inga s-a refugiat în dormitorul său și a plâns ore întregi.

În 2007, o serie de scrisorile lui Kennedy către Inga (pe care o numea „Inga Binga”) au fost scoase la licitație la agenția „Christie's”. În una din scrisorile sale, Kennedy deplângea faptul că „Războiul este o afacere murdară”. Arvard: „Aș fi bucuroasă să te întâlnesc din nou”. Atunci când s-a încheiat relația în 1942 Inga i-ar fi spus : „Tu ai două lucruri importante: tu însuți și tatăl tău”

Unul din autorii care s-au ocupat de această relație, Scott Farris, afirmă că Inga a fost „Marea dragoste a lui Kennedy”, căci l-a înțeles pe Jack mai bine decât propria familie. Un alt comentator arată că ea ” a fost „singura femeie alături de care Kannedy se simțea el însuși”. Atunci când s-a căsătorit cu Jacqueline Bouvier în 1953, Inga i-a trimis o telegramă de felicitare lui Kennedy, dar nu s-au mai văzut niciodată.

„Un fel de Mata Hari” ?
În legătură cu relația lui Inga Arvard cu Jack Kennedy, FBI, șeful său, John Edgar Hoover au considerat că sunt necesare investigații mai ales că, din noiembrie 1941, John F. Kennedy făcea parte din departamentul de informații al Marinei Statelor Unite. Aceste investigații au fost declanșate de o fotografie a lui Arvard cu Hitler, asupra căreia a atras atenția chiar sora lui Kennedy, Kathleen, înainte să dispară într-un accedent de avion.

Investigațiile au constat în ascultarea convorbirilor ale lui Arvard, între care și acelea cu Kennedy. Superiorul lui Kennedy, căpitanul Seymour A.D. Hunter, considera că Arvard ar fi putut acționa ca „un fel de Mata Hari”. Într-un un memorandum al FBI din 21 ianuarie 1942 către procurorul general al Statelor Unite, se arăta că „O combinație a acestor fapte indică faptul că este posibil ca Arvard să fi fost angajată în cel mai subtil tip de activități de spionaj împotriva Statelor Unite”.

Chestiunea era însă delicată pentru că tatăl său Joseph P. Kennedy era ambasador în Marea Britanie. Legăturile lui Kennedy cu Arvard au intrat și în atenția Oficiului naval de informații, ele ajunfând ajungând și la președintele Roosevelt.

Într-o scrisoare a FBI din 16 iulie 1942 către Marvin McIntyre, confidentul personal al Roosevelt, se arăta că președintele solicita ca Arvard să fie urmărită, căci „Au fost numeroase zvonuri despre ea și despre trecutul ei și am făcut un control general al activităților ei”.

Deși concluzia anchetei a fost că Arvard nu fusese autoarea unei „fapte ilegale” și nu există dovezi care să demonstraze că ea acționase ca agentă, s-a hotărât transferarea lui Kennedy la o altă unitate unde nu mai avea acces la informații secrete, în ianuarie 1942. Mai târziu, Kennedy a afirmat că acest transfer s-a datorat lui Hoover. La 17 ianuarie 1942, unul din directorii FBI i-a raportat lui Hoover că „Nu există nimic substanțial în ceea ce privește svonul că Arvard ar fi, de fapt, o spioană nazistă”

La 27 ianuarie 1943, Inga i-a adresat o scrisoare lui Clyde Tolson, adjunctul lui J. Edgar Hoover, cerându-i să-i mijlocească o întîlnire cu acesta pentru a discuta „chestiuni personale”. Au rămas necunoscute motivele pentru care Inga dorea să se întâlnească cu Hoover. Această întrevedere nu a avut loc totuși. Ce mărtirisire ar fi vrut să-i să îi facă Imga Arvard lui Hoover?

Avînd în vedere că, pentru moment, Arvard a fost disculpată, după război, în urma căsătoriei ei cu actorul Tim McCoy, i s-a acordat cetățenia americană în 1946. Totuși investigațiile au continuat mai mult sau mai puțin discret, multă vreme, urmărindu-se contactele dintre Kennedy și Inga Arvard, dar și unele relații pe care ea le avusese.

Explicații târzii

Astfel, prezumțiile în ceea ce privește conduita lui Inga Arvard în perioada interbelică nu au dispărut, afectându-i și viața particulară. Atunci când Robert Boothby, membru al parlamentului britanic, a cerut-o în căsătorie pe Inga Arvard, în mai 1945, după ce inițial a acceptat, a respins propunerea, invocând faptul că mai existau bănuieli legate de relația sa cu Hitler, ceea ce ar putea avea un efect negativ asupra carierei lui Boothby.

După război, Arvard a arătat însă că, de fapt, nu l-a întâlnit pe Hitler decât cu ocazia interviurilor pe care i le-a luat și că în realitate disprețuia politica lui Hitler.

„Legături periculoase”
În același timp, au fost scoase la iveală o serie de relații pe care Inga Arvard le-ar fi avut cu personaje apropiate de Germania lui Hitler. Astfel, ea a fost suspectată de a fi fost amanta lui Axel Wenner-Gren (1881-1961), un industriaș suedez aflat pe lista neagră a Departamentului de Stat al SUA pentru relațiile sale cu Germania în timpul războiului. Wenner-Gren era considerat priten al lui Hermann Göring. Mai târziu, avusese relații cu ducele de Windsor, fostul rege Edurad VIII, cu simpatii naziste.

Un raport al FBI ar fi documentat faptul că Wenner-Gren îi pusese la dispoziției lui Arvard o sumă de bani în timpul studiilor sale. Principalul motiv pentru investigarea lui Arvard sa a fost de a se explora posibilitatea ca ea să fi fost angajată de Wenner-Gren ca agent privat de informații. Totuși, documente directe referitoare la relațiile lui Arvard cu industriașul suedez nu au fost identificate.

„Dosarele lui Hoover”

Este un fapt dovedit că șeful FBI, a întocmit „dosare” referitoare la relațiile sentimentale pe care le-ar fi întreținut președinții Statelor Unite. Între altele, ar fi fost în posesia unor informții despre legăturile extraconjugale ale soției președintelui Roosevelt, Eleanor, între care și aceea cu Joseph Lash, „un scriitor comunist”. Hoover ar fi avut informații și despre legătura sentimentlă a președintelui Dwight Eisenhower cu Kay Summersby.

În ceea ce îl privește pe Kennedy, Hoover era în posesia de dovezi în legătură cu relațiile sale cu Angie Dickinson, Kim Novak și Marilyn Monroe, dar și cu Inga Arvard. L ista femeilor cu care Jack a avut relații se afla în posesia lui Hoover, dar nici una nu s-a bucurat de atâta atenție ca Arvard, pe care șeful FBI o conidera o „dușmană personală” a sa.

De fapt, aceste investigații intense ale lui Hoover, „vânătoarea sa de spioni” se datora și faptului că era obsedat de inflitrarea de agenți la nivele superioară ale guvernului, pe care însă, multă vreme, nu reușise să îi identifice. În mare măsură temerile lui Hoover erau întemeiate, dar amploarea activității acestor rețele a fost demonstrată după război, prin ”Operațiunea Venona” și alte investigații.

La un moment dat, Hoover l-a informat pe Kennedy, devenit președinte, că deține informții despre relația sa cu Inga. După unele opinii, acesta a fost motivul pentru care care președintele i-a extins prerogativele. În ceea ce o privește pe Inga Arvard, dosarul ei la FBI număra 1200 de pagini, el rămânând multă vreme secret.

Cazul a reintrat în atenție

Relațiile dintre John Fitzerald Kennedy cu Inga Arvard, posibilitatea ca ea să fi acțiomat pe lângă viitorul președinte al Statelor Unite ca „agentă” au reintrat în atenția cercetătorilor, dar mai ales a jurnaliștilor, în ultima vreme, dovadă în acest sens fiind numeroasele lucrări consacrate acestei teme „fierbinți”.

Unele dintre ele însă păcătuiesc prin înclinația pentru latura „senzațională” a acestei relații. Astfel, încă în 1976, cotidianul „Los Angeles Times„ publică articolul ”Kennedy Affair With Spy Suspect” (”Relația lui Kennedy cu o spioană suspectă”) Dar interesul pentru această relație a „izbucnit” mai ales în anii 2000. Scott Farris, în volumul „ Inga-marea dragoste a lui Kennedy. Frumusețea perfectă a lui Hitler și primul suspect a lui Edgar Hoover” (2016) consideră că ”Inga era inocentă, dar nu a știut să își apere cauza”.

În volumul lui Peter Kross „Secretele celui de al Doilea Război Mondial. Misterioasa Inga Arvard” (2016) se arată că „O frumusețe enigmatică, Inga Arvard care ar fi lucrat pentru naziști și l-a implicat pe viitorul președinte al Statelor Unite într-o rețea de intrigi”. Relația lui Kennedy cu Inga Arvard face și obiectul volumului lui Tierney Mcahhe

„În interiorul romanței intrezise a lui Kennedy cu fosta regină a frumuseții suspectată de a fi fost agentă nazistă”.

În fine, chiar în 2017, John Toohey a publicat articolul „Femeia care a furat inima lui Hitler și a lui Kennedy”. Faptul că și în biografia lui Kennedy au existat o serie de episoade obscure, între care acela al relațiilor sale cu Inga Arvard, i-a preocupat și pe unii din cercetători și jurnaliști, între care Robert Dallek în volumul „An Unfinished Life: John F. Kennedy 1917-1963” (2003)

O „capcană de miere”

Dar lucrarea care a oferit revelații tulburătoare, stârnind cele mai multe contrverse a fost volumul lui Seymour M. Hersh, „The Dark Side of Camelot” ( 1998) în care, între altele, se afirmă că Kennedy a avut, în 1963, relații cu o femeie originară din Republica Democrată, Ellen Rometsch, bănuită a fi fost spioană. Presupunerea se bazează pe o serie de documente din arhivele FBI și CIA, precum și pe memoriile unui cunoscut jurnalist Ben Bradlee "Conversații cu Kennedy” (1975).

Născută, în 1936 , Ellen s-a refugiat din Germania de est unde devenise totuși membră a partidului comunist. A fost bănuită a fi fost agentă sub acoperire diplomatică la ambasada Republicii Federale Germane în Statele Unite, la începutul anilor 1960, unde activa soțul ei Rolf Rometsch. O serie de publicații americane, între care „Daily Mail„ au publicat știrea că ea ar fi avut o relație amoroasă cu John Kennedy, dar și cu alte personaje importante din societatea americană.

În timpul staționării sale în Statele Unite, Ellen Rometsch, ar fi fost prezentă și în „Quorum Club” din ”Carroll Arms Hotel” din apropierea Senatului. frecventat de persoane din mediul politic, între care și John Kennedy. Relațiile pe care le-ar fi satabilit i-ar fi dat posibilitatea de a afla informații importante.

În 1978, Bobby Baker și Larry L. King publică un volum în care arată că acest stabiliment era frecventat de numeroși senatori, membrii ai Congresului și alte persoane din sfera politică.

În caz că asemenea informații s-ar verifica, se poate spune că Kennedy a avut de a face cu o „capcană cu miere”, cum este denumită în limbaj informativ metoda prin care anumiți politicieni sunt atrași în relații cu prostituate în vederea dobândirii de informații secrete.

Cazul ar putea avea unele similitudini cu așa-numta ”Afacere Profumo” din acea perioadă din Marea Britanie, în cursul căreia un ministru fusese spionat într-un bordel de prostituata Christine Keeler.

Încercări de mușamalizare
În august 1963, Ellen este expulzată din Statele Unite din cauza „comportamentului său în Washington”. Se pare că această expulzare se produsese și la intervenția lui Robert Kennedy, care îndeplinea funcția de procuror general, pentru a escamota relațiile fratelui și a altor personalități din Washington cu Ellen Rometsch. În același timp, se pare că Robert Kennedy a intervenit pentru ca nici în presă să nu apară informații despre acest caz.

Scandalul a izbucnit totuși în octombrie 1964 când jurnalistul Clark R. Mollenhoff publică raportul „Des Moines Register” în care se arată că Ellen Rometsch ar fi avut relații cu „personalități înalte de la Casa Albă”.

În ciuda eforturilor de mușamalizare, cazul intrase în atenția lui J. Edgar Hoover și, încă în iulie 1963, Rometsch fusese chestionată de agenți ai FBI care ajunseseră la concluzia că „probabil ea fusese spioană sovietică”.

Totuși Hoover a comunicat unui grup de senatori că nu există "dovezi" că Rometsch era agentă. Pe de altă parte Hoover l-a informat pe Robert Kennedy că ”Avem informații că nu numai fratele Dvs., președintele, ci și alte persoane din Washington au avut relații cu această persoană suspectă a fi fost agentă”. În arhivele FBI, dosarul lui Ellen Rometsch număra 478 de file, dar acesta a fost distrus la un moment dat.

Cazul părea închis și totuși, în 2013, „Die Welt” publică articolul „John F. Kennedy und seine Geliebte aus der DDR” („John F. Kennedy și iubita sa din RDG”). Au urmat alte intervenții în presă, astfel încât cazul a revenit din nou de actualitate în anii din urmă, fără însă să fi putut să fie elucidat pănă la capăt.

Amantă a președintelui și a șefului Mafiei

Există și un caz în care a fost implicată o persoană din „anturajul sentimental” al președintelui Kennedy care nu a fost o „afacere de spiona„ ci de mijlocirea și trasmiterea de informații confidențiale cu caracter ilicit. Despre Judith Exner (Campbell) (1934 – 1999) au circulat informații că ar fi fost amanta președintelui John F. Kennedy și a conducătorului Mafiei Sam Giancana . Tatăl ei a fost un arhitect de origine germană.

A fost conisderată „incredibil de frumoasă”( "stunningly beautiful"). A pretins că a avut o reșație de 18 luni cu senatorul John F. Kennedy, începând din 1960, care a fost continuată când acesta a fost ales președinte al Statelor Unite. Ulterior, Campell s-a căsătorit, în 1975, cu jucătorul de golf Dan Exner de care a divorțat în 1988.

Potrivit unor articole de presă („Washington Monthly”, februarie 1960) Campbell și Sinatra s-au întîlnit în Las Vegas cu care ocazie cântărețul i-a prezentat-o lui Kennedy, la acea vreme senator și candidat la președinția Statelor Tot în a doua parte a anului 1960 Siantra a prezentat-o pe Campbell și lui "Sam Flood,"care, de fapt, era Sam Giancana, coducător al Mafiei din Chicago cu care de asemenea a avut o relație, ca și cu asociatul său John Roselli.

În memoriile sale publicate în 1977, Campbell, devenită prin căsătorie Exner, și-a publicat memoriile („ My Story”) în care a arătat că devenise „amantă” a lui Kennedy pentru o perioadă de doi ani, vizitându-l frecvent pe acesta la Casa Albă după ce acesta a devenit președinte. Afirmațiile sale se sprijină și pe înregistrări telefonice și alte documente, deși persoane din anturajul președintelui au negat aceste afirmații.

„Prieten apropiat”
Exner a intrat în atenția mediilor atunci când a fost chemată să depună mărturie în fața „Church Committee” care a examinat implicarea Mafiei în tentativa CIA de asasinare a lui Fidel Castro în 1975. În raportul comisiei s-a arătat că un „prieten apropiat” al președintelui Kennedy a fost, în același timp, un apropiat al lui Sam Giancana. Presa ( „The New York Times”) l-a identifiat pe acest „prieten” în persoana lui Exner care însă, într-o conferință de presă, a negat că ar fi avut cunoștință de relațiile lui Kennedy cu Mafia.

Tot în Mmoriile sale, Exner a arătat că relațiile sale cu Kennedy au avut un caracter „cu totul personal” (”entirely personal”). De asemenea, a afirmat că Giancana nu i-a cerut niciodată informații de la Kennedy. S-a referit și la relațiile lui Kennedy cu alte femei între care Inga Arvard. Asistentul personal al lui Kennedy, David Powers a negat că acesta ar fi avut relații cu Exner.

Mărturii contradictorii
Într-un interviu acordat, în 1988, revistei „People”, Exner a prezentat o altă variantă, afirmând că, de fapt, mințise în fața „Church Committee” și chiar în Memoriile sale. A arătat că Kennedy o rugase să îl contacteze în numele său pe Giancana și să-i mijlocească o întîlnire cu acesta care ar fi avut loc în 1960 în timpul campaniei pentru alegerile prezidențiale. Pentru 18 luni în perioada, 1960-1961, Ea ar servit ca „legătură” („link”) între Kennedy și Giancana. În cursul a aproximativ 10 întîlniri, cei doi au discutat despre asasinarea lui Fidel Castro.

În 1997, Exner a acordat un nou interviu publicației „Vanity” în care a prezentat o altă variantă a „istoriei” după care Keneddy i-ar fi destăinuit planurile sale în legătură cu Cuba și a folosit-o pentru a-i duce sume de bani lui Giancana. Acești bani ar fi provenit de la diferiți „contractori”, o serie de persoane interesate în dispariția lui Castro, între care și Robert Kennedy.

Într-un inteviu acordat reporterului de investigație Seymour Hersh, Exner a reluat aceste afirmații: "Jack a fost nesăbuit, atât de nesăbuit". A susținut, de asemenea că a avortat copilul lui JFK.

În sfârșit, Exner a afirmat că a pus capăt relației cu John Kennedy pentru că nu a dorit să devină doar „o altă femeie” (''the other woman”). Aceste afirmații contradictorii ale lui Exner au fost negate de persoane din anturajul lui John Kennedy. De asemenea, în rapoartele FBI și ale Serviciului Secret al Casei Albe s-a afirmat că, de fapt, ea a fost un „martor nesigur” ("unreliable witness,"), suferind de „instabilitate, depresie și paranoia”.

Cazul a fost realuat în 2015, când publicația „The Washington Monthly” a publicat articolul "The Exner File: Truth and fantasy from a president's mistress" („Dosarul Exner. Adevăr și fantezie de la o amantă a președintelui”). În fine, în 2002. Exner a devemit eroina unui serial TV intitulat „Power and Beauty”.

... În ceea ce privește de Inga Arvard , existența ei ulterioară a fost cât se poate de „nevinovată” pentru o presupusă spioană. După căsătoria cu un actor și militant pentru drepturile indienilor nord-americani , ea a participat la campaniile acestuia, petrecându-și cea mai mare parte a existenței în ranch-ul din Wyoming. De asemenea, Inga nu a părăsit cu totul preocupările sale legate de lumea filmului, participând, în 1946, alături de actrițe renumite la promovarea filmului „Duel in the Sun” în regia lui David O. Selznick.

Într-un interviu acordat ulterior Ellen Rometsch a declarat că nu a fost niciodată spioană. De remarcat că în arhivele secrete ale Stasi numele său nu figurează. În ultima parte a vieții, Judith Exner a devenit...pictoriță.

 

Abonare

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

Contacts and information

Social networks

Most popular categories

Buy This Theme
© 2011 Gadgetine Wordpress theme by orange-themes.com All rights reserved.