Subscribe to RSS

Istorie back to homepage

Zeloţii, primii terorişti din istorie Zeloţii, primii terorişti din istorie(0)

Zeloţii, primii terorişti din istorie. În Palestina primului secol al erei noastre probabil că s-a pus la cale prima organizaţie teroristă, sau cel puţin una din primele manifestări timpurii ale fenomenului, despre care avem informaţii scrise. Zeloţii au reprezentat printre primele grupuri care au practicat în mod sistematic teroarea, iar Flavius Iosephus ne oferă o imagine asupra acestora în “Antichităţile iudaice”, lucrare scrisă între 94-93, dar şi în opera despre războaiele iudeilor cu Vespasian şi Titus.

Iosephus foloseşte pentru ei termenul generic de sicarii, care îi desemnează de fapt pe cei care purtau pumnale. Nu este foarte clar dacă cele două categorii chiar coincid, dacă sicarii erau doar un subgrup sau dacă se axau pe deziderate diferite. Zeloţii (gr. ‘zelotes’, adept înflăcărat), au iniţiat rebeliunea din pricina censului impus de autorităţile romane în întreg imperiul, semnul clar că evreii erau şi ei supuşi. Situaţia a devenit oricum incendiară în anul 6 a.Hr., la câţiva ani după moartea lui Irod cel Mare, eveniment de cumpănă în istoria Iudeii, care se bucurase de mai bine de jumătate de secol de prosperitate şi raltivă independenţă.

În anul 6 a.Hr., zeloţii, deja cu antecedente, au organizat o campanie împotriva autorităţilor imperiale. Sub Irod evreii beneficiaseră de anumite avantaje, iar acum considerau că era momentul oportun pentru a câştiga independenţa deplină. În schimb, s-a ajuns la polul opus al aspiraţiilor, şi anume la confiscarea lor de diverse nuclee de insurecţie care acţionau spontan. După primele revolte, Varus, guvernator în Siria, a trimis două legiuni care au înăbuşit acţiunea şi a şi ordonat crucificarea a 2000 de participanţi, pentru a descuraja revolta. Teroarea îşi făcuse loc în război de ambele părţi.

Zeloţii erau cea mai populară sectă în rândul tinerimii. Doctrina lor se asemăna cu cea a fariseilor, vizând respectarea strictă a Torei, dar spre deosebire de alte mişcări, puneau accent pe reforma credintei, adică nu doreau să dea socoteală altcuiva decât lui Iahve şi aveau de asemenea o mare dorinţă de libertate. Iosephus îi numeşte bandiţi, dar după cum relatează despre modul de acţiune, există în povestea lor mult fundamentalism politic şi religios. Autoritatea care luptă cu o astfel de facţiune o priveşte drept organizaţie criminală, clasificându-i membrii în rândul inamicilor societăţii. Elita evreiască îi dispreţuia pentru că le ameninţa statutul, dar tinerii şi cei din păturile inferioare ale societăţii îi admirau.

Fondatorii şi liderii sectei par să fi fost totuşi educaţi şi proveniţi din familii prospere, dar işi atrăgeau membrii din arealul lucrătorilor nemulţumiţi. Fondatorul principal era un anume Iuda din Galilea, ale cărui iniţiative au fost dur reprimate de romani. După începuturile fragile, secta a renascut în anii ’60 şi nu se ştie mai nimic despre pauza de 50 de ani. Aveau însă o structură organizatorică ce le-a permis să reziste atâta timp. Şi cum împingeau la extrem şi religiozitatea, au încercat să impună rigoarea în practici şi să îi atace pe alţi evrei pe care nu îi credeau la fel de scrupuloşi în credinţă. Politic vobind tânjeau după autodeterminare absolută.

Cele două componente, politică şi religioasă, sunt legate prin ideea de puritate şi în general amestecate în majoritatea mişcărilor de sorginte teroristă, chiar dacă poate fi vorba şi de religii seculare precum ideologiile totalitare, nu doar de religiozităţi de sorginte tradiţională care chiar au renăscut în epoca contemporană. Aspiraţiile ideologice individuale sau colective, asociate vointei de putere, conduc către extremisme politice şi instrumentalizări fanatice ale religiei, care rezultă în violenţe ce provoacă şi mai mult extremism. În cazul zeloţilor, aceştia au putut să canalizeze violenta latentă născută din sentimentul de umilire a populaţiei. Au insistat pe imaginea unui celălalt barbar şi invadator, romanul, pe de o parte, dar şi evreul care colabora cu el, pentru a-şi promova programul militant.

Secta aşadar, nu era doar impregnată cu milenarismul răspândit şi pe la alte secte, ci avea doleante politice, de unde probabil şi atracţia exercitată asupra oamenilor. Zeloţii nu au ales numai să practice un război de gherilă, inclusiv provocarea de revolte urbane, ci au recurs şi la strategia terorii psihologice. Iosephus nu oferă multe detalii despre tacticile lor, dar se pare că aveau strategii complexe. În anul 66, de exemplu, zeloţii auasasinat o serie de figuri religioase şi politice, luând cu asalt şi clădiri unde se depozitau arhive, inclusiv foi de datorii, în speranţa sprijinului lucrătorilor datornici. Sicarii obişnuiau să le taie gâtul inamicilor şi o făceau în locuri publice precum pieţele. Astfel de operaţiuni erau menite să provoace populaţiei sentimentul de vulnerabilitate, la fel cum se procedează şi azi. Sicarii acţionau oriunde şi oricând, în asa consta principala lor putere.

Cealaltă o reprezenta riscurile pe care şi le asumau, tortura şi moartea înfruntate cu neînficare, ceea ce iarăşi le aducea adepţi. Zeloţii se hrăneau din represiunile romanilor. În primul război iudeo-roman au ocupat un loc de frunte, ucigând nu doar greci şi romani, ci şi pe evreii consideraţi colaboraţionişti, cărora le jefuiau şi casele. Vizaţi erau mai ales saducheii, altă sectă regională. Instauraseră un soi de regim al terorii. Potrivit lui Iosephus, zeloţii îl urmau pe Ioan de Gischala, care scăpase de sabia romanilor în Galilei şi se refugiase în ierusalim unde s-a radicalizat. După distrugerea templului în anul 70, o mie de persoane printre care şi simpatizanţi, s-au refugiat în fortăreaţa de la Massada, unde mulţi se pare că ar fi preferat să se sinucidă în locul supunerii faţă de romani. În Talmud zeloţii sunt clasificaţi ca non-religioşi, în sensul că nu ascultau de lideri religioşi, şi condamnaţi pentru sălbăticia, agresivitatea şi refuzul lor de a accepta orice compromis în vederea pacificării zonei.

 
Cei mai faimoşi gangsteri ai istoriei Cei mai faimoşi gangsteri ai istoriei(0)

Cei mai faimoşi gangsteri ai istoriei.Unii oameni au o adevărată fascinație pentru gangsteri și pentru crima organizată, chiar ajungând să-i admire pe marii șefi ai Mafiei glorificați în filme. Chiar dacă acțiunile lor sunt evident condamnabile, poveștile lor se răspândesc foarte rapid.
Conducatori ai marilor rețele de distibuție de droguri sau angajatori pentru asasinii plătiți, aceștia sunt cei mai faimoși 10 gangsteri din toate timpurile.

10. John Gotti

John Gotti a fost unul dintre cei mai faimoși gangsteri din lume, în special în Italia. A devenit imediat cunoscut după ce l-a ucis pe Paul Castellano în 1985, șeful grupului Gambino, luându-i astfel poziția. La puțin timp, a fost arestat de FBI și condamnat la închisoare pe viață pentru crimă, evaziune fiscală, cămătărie și alte capete de acuzare. A murit de cancer în 2003.

9. Carlo Gambino

Tot în Italia a fost creat și clanul Gambino, iar Carlo Gambino a fost considerat unul dintre cei mai faimoși gangsteri din lume. Gambino a început afacerea familiei la o vârstă fragedă și era deja un gangster în adevăratul sens al cuvântului la 19 ani! A plecat apoi în Statele Unite pentru a-și oferi serviciile clanurilor de acolo, ajungând să preia poziția lui Lucky Luciano și să-l ucidă pe Albert Anastasia. A afirmat că el conduce orașul New York, până la moartea sa, din cauze naturale, în 1976.

8. Albert Anastasia

Cunoscut pentru că avea probleme psihice, Albert Anastasia și-a început cariera de criminal la o vârstă foarte fragedă, fiind condamnat la doar 18 luni de închisoare. După ce și-a ispășit pedeapsa, a urcat rapid în ierarhie. A fost considerat unul dintre cei mai buni asasini după eliminarea lui Giuseppe Masseria în New York. A fost asasinat în 1957.

7. Bugsy Moran

Numele real al lui Bugsy Moran a fost George Clarence, dar era recunoscut după acestă poreclă primită de la poliție, care l-a declarat nebun, din cauza pasiunii lui nebunești pentru violență. Toți cei care îl deranjau erau imediat uciși, de la cetățeni obișnuiți la mari rivali. A fost considerat cel mai mare dușman al lui Al Capone, chiar existând planuri ale acestuia de a-l asasina pe Moran. Nicio încercare nu a avut însă succes.

 

6. Griselda Blanco

Griselda Blanco este singura femeie de pe lista, dar este și una dintre cele mai cunoscute persoane din industria traficului de droguri. A fost una dintre conducătorii de top din războiul drogurilor din Miami din anii `70 și `80 și unul dintre cei mai bogați traficanți de droguri din Statele Unite, în ciuda competiției acerbe dintre traficanții de marijuana și cei de cocaină. A fost condamnată la 20 de ani de închisoare în California. După eliberarea din 2004 a mai ucis o singură dată și a dispărut.

5. Pablo Escobar

În Columbia, cel mai faimos traficant de droguri și leader al organizațiilor criminale este Pablo Escobar. Și-a început ascensiunea în anii `80, ajungând să controleze un imperiu al drogurilor pe întreg globul, strângând atât de multe milioane de dolari încât să ajungă pe poziția a șaptea în topul Forbes al celor mai bogați oameni din lume.

4. Louis Buchalter

Louis Buchalter nu este doar faimos printre oamenii obișnuiți, el era foarte faimos și printre gangsteri pentru Murders Inc, o adevărată companie de asasini. Dacă doreai eliminarea unui adversar, oamenii lui Louis Buchalter erau cei mai buni. Operațiunile sale se întindeau pe întreg globul, dar a fost prins de autorități și condamnat la pedeapsa cu moartea.

3-Frank Costello

Poreclit Primul Ministru, Frank Costello a fost un protejat al șefului mafiei, Ciro, începându-și cariera foarte devreme. Devine foarte rapid la fel de faimos ca alți gangsteri, precum Luciano. Când Luciano este arestat și condamnat, preia întreaga putere a acestuia în cadrul familiei Luciano. Nu a fost niciodată pus sub acuzare pentru ceva mai grav decât evaziunea fiscală. În 1973 a murit din cauze naturale, la 82 de ani.

2. Lucky Luciano

Charles Luciano a fost cel mai faimos ganster în ceea ce privește transformarea unui sindicat al crimei într-o organizație națională. În tinerețe a lucrat pentru câteva familii de mafioți, apoi a creat un parteneriat cu Guiseppe Masseria, a devenit prieten cu celebrități precum Frank Sinatra sau George Raft. Cu toate acestea, în 1936 a fost arestat de Thomas Dewey și condamnat la închisoare pentru 30 de ani, dar în 1946 este eliberat și deportat în Italia, unde și-a continuat cariera.

1. Al Capone

Pe prima poziție se află foarte cunoscutul Al Capone, fără urmă de îndoială cel mai faimos gangster din toate timpurile. Și-a început afacerile la 14 ani, când s-a mutat în Chicago. Era recunoscut pentru tendințele sale sociopate și pentru temperamentul său foarte dificil. A condus adevarăte industrii de trafic cu alcool, jocuri de noroc, prostituție și alte operațiuni ilegale în Statele Unite. Una dintre cele mai mari operațiuni s-a desfășurat de Sfântul Valentin, în 1929, când și-a eliminat aproape toți inamicii într-o singură zi.

 
Picanterii ale vieţii sexuale a lui Clinton, povestite de un agent secret Picanterii ale vieţii sexuale a lui Clinton, povestite de un agent secret(0)

Picanterii ale vieţii sexuale a lui Clinton, povestite de un agent secret.Garry Byrne, fost ofiţer în cadrul Serviciilor Secrete americane, a povestit recent întâmplări inedite despre strategiile folosite Bill Clinton - fostul preşedinte al SUA - pentru a-şi vizita amantele. Dorinţele carnale şi sufleteşti ale acestuia erau atât de urgente uneori încât folosea inclusiv agenţi speciali pentru a ajunge la femeile dorite.

Cartea ,,Secretele Serviciului Secret" urmează să fie lansată luna viitoare şi va demasca abuzul pe care agenţii trebuiau să îl îndure pentru ca fostul preşedinte american să îşi poată ascunde adulterul, arată Daily Mail.

Byrne, care fusese însărcinat cu păzirea soţilor Clinton, povesteşte că fostul lider al Statelor Unite ignora complet avertismentele de securitate când organiza escapade amoroase în Washington D.C..

La un moment dat, în carte apare o întâmplare parcă scoasă din filmele de comedie. Avocatul său, Bruce Lindsey, l-a ascuns pe preşedinte sub o pelerină de ploaie pentru ca acesta să poată ,,evada" din Casa Albă fără ca Serviciile Secrete să afle. Maşina a fost oprită la barieră, iar agentul care a descoperit manevra preşedintelui, a refuzat să lase autovehiculul să treacă.

 

Totuşi, nu este clar care era scopul acelei escapade... Cert este că acest eveniment, împreună cu vizitele la ,,amante mai mult sau mai puţin cunoscute", făceau agenţii să se simtă jigniţi. Din acel moment, atenţia lor trebuia să fie concentrată inclusiv pe acest aspect. Pe lângă asigurarea siguranţei cuplului prezidenţial în Casa Albă şi în timpul plecărilor oficiale, agenţii trebuiau să fie acum atenţi şi la încercările de evadare ale celui mai important om din stat. Situaţia îi făcea pe agenţi să se simtă ,,abătuţi, dezamăgiţi, dezorientaţi şi şocaţi", scrie Daily Mail.

Nu este singurul sacrificiu pe care agenţii l-au făcut pentru Bill Clinton. Aceştia au fost forţaţi de circumstanţe să închidă ochii la scandalul finanţării ,,Chinagate" din 1996, ignorând pungile maro de hârtie pe care oficialii chinezi le aduceau cu ei în Casa Albă.

Aventurile amoroase ale lui Bill Clinton reprezintă mai mult decât nişte simple poveşti demne de publicaţiile tabloide din State. Amintim cazul care a făcut ocolul lumii: Clinton a fost pus sub acuzare după ce a recunoscut că avusese relaţii amoroase cu Monika Lewinsky, care lucrase ca intern la Casa Albă.

 

În plus, pentru a evita un scandal şi mai mare, Bill Clinon i-a plătit peste 800.000 de dolari Paulei Jones, care îl acuzase de hărţuire sexuală.

 
Monumentele funerare ale vlahilor din Herțegovina Monumentele funerare ale vlahilor din Herțegovina(0)

Monumentele funerare ale vlahilor din Herțegovina au fost foarte puțin studiate în România. Vestigiile vlahilor sunt monumentele funerare ridicate în Herțegovina dar și în câteva locuri din Serbia, Muntenegru și Croația. Monumentele funerare ale vlahilor sunt datate începând cu secolul al XII-lea iar ultimele monumente au fost ridicate în secolele XV-XVI. În Bosnia nu sunt organizații care să apere patrimoniul vlahilor și ca urmare, aceste monumente sunt în prezent considerate de mulți istorici din fosta Iugoslavie ca fiind vestigii ale lumii slave sau urme ale bogomililor. Deși au neglijat mult timp protejarea acestor monumente, unele state din fosta Iugoslavie au solicitat includerea necropolelor în patrimoniul UNESCO ascunzând originea vlahă a acestora.

Monumentele funerare sunt decorate cu basoreliefuri conținând scene de vânătoare, scene de lupte între cavaleri, căprioare, cai, animale mitice, motive geometrice, motive florale, figuri umane, hora etc. Unele monumente sunt mai laborioase având forma unor sarcofage, altele sunt ca niște lespezi dar multe sunt sub forma unor stâlpi funerari.

 

Autorii acestor monumente funerare sunt vlahii din Balcani, urmașii latinofoni ai Imperiului Roman de Răsărit peste care au năvălit slavii nomazi prin secolele VI-VII distrugând așezările și omorând localnicii cu scopul de a le ocupa pământurile. Ororile năvălirii au fost descrise de cronicarii contemporani din Imperiul Roman. Antagonismul dintre slavii păgâni și vlahii creștini a fost amplificată și de persecuțiile anticreștine declanșate de bulgari în anul 814 într-o perioadă în care bulgarii turcomani ocupau o mare parte din Balcani (Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages, Cambridge University Press, Pag.xv, 978-0-521-89452-4) Situația vlahilor creștini s-a îmbunătățit după creștinarea slavilor în cursul secolelor IX-X.

Mulți cercetători consideră că noile state balcanice erau bilingve la început.(Ştefan Starețu, medieval name and ethnicity: Serbs and Vlachs, Balcanica Posnaniensia XXII/1, Ius Valachicum I, Poznań – Bucharest 2015, p.82) Vlahii vorbeau

limba lor, asemănătoare cu limba română, dar și limba administrației locale (bulgară sau sârbă). În Balcanii de Vest numărul vlahilor era atât de mare încât la invazia turcilor în Balcanii de Vest sârbii erau numiți și vlahi. În balada lui Miloș Obilici despre Bătălia de la Kosovo Polje (1389) eroii sârbi sunt numiți vlahi fără vreun sens peiorativ (Anton Balota, Izvoarele Baladei Populare Românești [Sources Romanian folk ballads], (București: Ed. Saeculum I.O., 2005, p. 34) Numărul vlahilor în Bosnia era și este atât de mare încât până și astăzi sunt cercetători care consideră că majoritatea sârbilor din Republica Srpska din actuala Bosnie sunt de origine vlahă, la fel ca majoritatea populației din Bosnia și Herțegovina (dar care au fost islamizați și slavizați). [lona Czamańska, Vlachs and Slavs in the Middle Ages and Modern Era, RES HISTORICA 41, 2016, p.19]

Cercetătorii au găsit numeroase nume de origine vlahă în Bosnia: Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor, s.a. [Mužić, Ivan (2010). Vlasi u starijoj hrvatskoj historiografiji (PDF) (in Croatian). Split: Muzej hrvatskih arheoloških spomenika. ISBN 978-953-6803-25-5.p.129]

După creștinarea slavilor a început un proces de asimilare a vlahilor din Balcanii de Vest. Vlahii slavizați au participat activ la făurirea principatului Zeta (din nordul Muntenegrului de astăzi) și a principatului Hum (Zachlumia din Herțegovina). Zeta a fost condusă o perioadă de o familie de origine vlahă (Balšić, Balša). În Principatul Hum, vlahii au ajuns să fie bogați în urma comerțului cu produse rezultate din activitățile pastorale dar și din cărăușie. Bogăția le-a permis ridicarea unor monumente funerare deosebite. După ocuparea Bosniei, turcii i-au numit pe vlahii localnici “caravlahi”, negrul "cara" simbolizând nordul în limba turcă. (Ela Cosma (2008). Vlahii Negri. In: Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor. Cluj Napoca: Editura Universității din Oradea. p. 124). Turcii deosebeau în acest fel vlahii din Grecia față de cei din Bosnia și Dalmația. Vlahii slavizați au fost apoi islamizați în timpul ocupației turcești. Au scăpat de islamizare vlahii din Dalmația, care erau numiți morlaci de către italienii dalmațieni prin traducerea numelui caravlah în greacă și apoi italiană: maurovlah/morovlah/morlacchi. Procesul de desnaționalizare a caravlahilor/morlacilor și de asimilare apare și din transformarea sensului cuvintelor vlahi și morlaci care, din a doua jumătate a secolului XVI, nu mai desemnează naționalitatea. Anumite familii sârbești (probabil și vlahii slavizați) treceau drept vlahi, deoarece termenul nu mai însemna naționalitatea, ci modul de viață transhumant, opus celui de agricultor. In Dalmația, vlah înseamnă țăran; același sens, de țăran slav îl are și cuvântul morlac, până în sec. al XIX-lea. Chiar și orășenilor de origine latină din Dalmația li se spune de către populația slavă vlasi. Mahomedanii din Bosnia îi numesc vlahi pe creștini, mai ales pe țăranii creștini, iar croații catolici îi numeau vlahi pe sârbii ortodocși refugiați în Croația și Slavonia (Silviu Dragomir, Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic, Ed. Imprimeria Bornemisa, 1924, p.82-91).

Tot în Bosnia trăiesc și țiganii românizați emigrați din Ţările române. Ţiganii românizați din Bosnia sunt urmașii băieșilor fugiți din robie în secolele XV-XVII. Ţiganii încă mai vorbesc limba română și pretind că sunt caravlahi.

Monumentele funerare ale vlahilor se găsesc în toate zonele în care au trăit vlahii dar majoritatea se concentrează în Bosnia. Harta necropolelor vlahe arată că densitatea cea mai mare a monumentelor este în partea de sud a Bosniei aproximativ în spațiul fostului principat Hum (Herțegovina). Câteva necropole mai mici sunt în Muntenegru, Croația și Serbia.

S-au făcut clasificări ale monumentelor funerare întrucât s-a găsit o mare varietate de forme. După unele estimări sunt peste 70.000 de monumente funerare în 28 necropole – din care 22 în Bosnia și Herțegovina, 3 în Muntenegru, 2 în Croația și 3 în Serbia. Monumentele sunt în marea lor majoritate fără inscripții dar cu bazorelieuri cu o mulțime de motive solare, florale și geometrice. Aproape 300 au inscripții în greacă, latină și glagolitică (greacă modificată).

Foarte aproape de România, în Timoc în cimitirul din Negotin, dar și în cimitirul din satul Rajacke Pimnice de lângă granița cu Bulgaria sunt monumente funerare sub formă de stâlpi.

O problemă mai delicată a fost stabilirea originii monumentelor. Dintre cercetătorii din foata Iugoslavie care au studiat originea monumentelor funerare, croații au fost cei mai cinstiți arătând clar originea vlahă a acestora. Sârbii, bosniacii și muntenegrenii au incercat diverse explicații arătâd că sunt vestigii ale bogomililor (paulicieni) sau vestigii ale bisericii bosniace. Ideea că monumentele sunt ale bogomililor este un fals evident întrucât bogomilii interziceau semnul crucii.

Întrucât vlahii din Bosnia nu au o organizație activă, monumentele vlahilor au fost abandonate și în mare măsură vandalizate, dar în ultimul timp au fost asimilate culturii slave din Bosnia și au devenit obiective turistice de promovare a culturii ”slave”.

Cercetările efectuate în decursul timpului a permis multor cercetători să stabilească originea monumentelor. În continuare este o listă incompletă a câtorva cercetători și istorici care au indicat originea vlahă a monumentelor:

1. John V. A. Fine,, The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the Late Twelfth Century, University of Michigan Press, 1994, p.19
2. Lovrenovic, Dubravko (2013). Stecci: Bosansko i humsko mramorje srednjeg vijeka [Stecci: Bosnian and Hum marbles from Middle Age] (in Croatian). Ljevak. ISBN 9789533035468. pages 52, 72, 176, 307.
3. Cebotarev, Andrej (1996). "Review of Stecci and Vlachs: Stecci and Vlach migrations in the 14th and 15th century in Dalmatia and Southwestern Bosnia". Povijesni prilozi [Historical Contributions] (in Croatian). Zagreb: Croatian Institute of History. 14 (14) page 322
4. Miloševic, Ante (1991). Stecci i Vlasi: Stecci i vlaške migracije 14. i 15. stoljeca u Dalmaciji i jugozapadnoj Bosni [Stecci and Vlachs: Stecci and Vlach migrations in the 14th and 15th century in Dalmatia and Southwestern Bosnia] (in Croatian). Split: Regionalni zavod za zaštitu spomenika kulture. p. 8
5. Kurtovic, Esad (2013). "Vlasi i stecci" [Vlachs and stecci]. Radovi (in Bosnian). Sarajevo: Filozofski fakultet.
6. Kurtovic, Esad (2015). "Vlasi Drobnjaci i stecci (Crtica o Nikoli Raškovicu i njegovim nasljednicima)" [Drobnjaci Vlachs and stecci (A remark about Nikola Raškovic and his heiress)]. Godišnjak (in Bosnian). Sarajevo: ANUBiH (44): 303–316. 7. Evans, Arthur John (1883). Antiquarian researches in Illyricum. (Parts I and II). From The Archaeologia Vol. XLVIII. Westminster: Nichols and Sons.
8. Malcom, Noel (1994). Bosnia: A Short History (Vlachs in Bosnia). Reprinted by permission of the author and New York University Press. New York University Press. ISBN 9780814755204.
9. Mužić, Ivan (2009). "Vlasi i starobalkanska pretkršćanska simbolika jelena na stećcima". Starohrvatska prosvjeta (in Croatian). Split: Museum of Croatian Archaeological Monuments. III (36): 315–349.
Ivan Mužić a efectuat în 1982 un studiu antropologic în care a identificat originea ne-slavă a scheletelor îngropate dar a remarcat originea locală a acestora corespunzătoare vlahilor din Bosnia. Rezultatele au fost publicate în "Vlasi i starobalkanska pretkršćanska simbolika jelena na stećcima", p.323.

Tot Mužić a scris că motivele inscripționate ca și tradițiile funerare respectate arată continuitatea atât a unui vechi simbolism pre-creștin din vremuri preistorice cât și a populației romanizate vlahe.

Cercetătorul sârb de origine română Paun Es Durlic a scris o carte “SACRED LANGUAGE OF THE VLACH BREAD” în care a ilustrat forme solare, florale și geometrice de pe colacii și pâinea făcută la pomenile vlahilor/românilor din Serbia, foarte asemănătoare cu motivele decorative de pe unele monumente funerare.

După Romulus Vulcănescu, zvastica (care apare și pe unele monumente din Timoc si Bosnia) are o importanțăfundamentală la români dată fiind frecvența cu care apare in cimitire, în biserici, pe broderiile costumelor naționale, pe pergamentele voevodale, etc.

 

Monumente funerare cu zvastică

Bosniacii evită cuvântul vlah susținând că monumentele funerare aparțin bisericii bosniace. Sârbii susțin că monumentele aparțin bogomililor slavi. Muntenegrenii evită cuvântul vlah și îl înlocuiesc cu sintagma “triburi din Muntenegru”. Nimeni din spațiile țărilor menționate nu a acționat în scopul protejării și conservării acestor monumente până la prăbușirea Iugoslaviei, lăsându-le în paragină și supuse vandalismului, astfel că numărul monumentelor este numai jumătate din câte a fost. (Lovrenović, Dubravko (2013). Stećci: Bosansko i humsko mramorje srednjeg vijeka [Stećci: Bosnian and Hum marbles from Middle Age] (in Croatian). Ljevak. ISBN 9789533035468.p.36)

Necropolele cu monumentele funerare (stecci) au fost propuse ca "UNESCO World Heritage Site" si au fost declarate "Valori universale importante" (http://whc.unesco.org/en/decisions/6921).

Asumarea patrimoniului din trecut este foarte dificilă pentru vlahii/românii din țările provenite din fosta Iugoslavie din cauza politicii de oprimare culturală a minorităților. În Timoc, în Serbia, sunt multe sate romanești care nu au școli în limba română iar biserici sau slujbe în limba română se acceptă extrem de greu. Activiștii din societățile culturale românești și unii preoți sunt și astăzi hărțuiți de poliția sârbă.

 
Desi au castigat miliarde din asta, americanii au evitat cat mai mult intrarea in razboaiele mondiale Desi au castigat miliarde din asta, americanii au evitat cat mai mult intrarea in razboaiele mondiale(0)

Desi au castigat miliarde din asta, americanii au evitat cat mai mult intrarea in razboaiele mondiale. Atacul aerian nipon asupra instalațiilor militare americane aflate pe insula Oahu din arhipelagul Hawaii a fost executat ȋn data de 7 decembrie 1941(Pearl Harbour) și a intrat ȋn istorie drept cauza declanșǎrii devastatorului conflict din Oceanul Pacific. Bombele, torpilele și gloanțele au semǎnat moarte și distrugere, specialiștii neputȃnd sǎ ȋnțeleagǎ cum a fost posibilǎ o astfel de surprizǎ ȋmpotriva unei fortǎrețe ce pǎrea de nelovit. Au fost ȋnregistrate sub 4.000 de victime și au fost pierdute definitiv numai douǎ cuirasate. Mai grav afectat a fost prestigiul colosului american, rǎzbunarea venind ȋn 1945 sub forma bombardamentelor strategice fǎrǎ cruțare ȋmpotriva orașelor japoneze. Nici n-a mai contat cǎ piereau civili nevinovați.
Dezastrul de la Pearl Harbor putea sǎ fie evitat, dar nu prin acțiunea comandanților locali, cei ce și-au pierdut funcțiile practic pentru incompetențǎ. Conducerea de la Washington putea sǎ facǎ totul pentru a evita chiar conflictul cu imperiul asiatic. Cum era posibil?

Simplu. Se putea declara rǎzboi Germaniei ȋn noiembrie 1941 și ȋntregul organism militar american intra ȋn stare de luptǎ pe toate fronturile, inclusiv ȋn Oceanul Pacific. Se putea lansa o campanie de prezentare a potențialului industrial pentru intimidarea inamicului. De ce sǎ fie atacat Berlinul? Ȋn ziua de 31 octombrie 1941 submarinul U-552 a lansat torpile ȋmpotriva unei nave de suprafațǎ. Era distrugǎtorul USS Reuben James și au pierit ȋn explozie o sutǎ de marinari ai SUA. Era mai mult ca suficient pentru o cauzǎ a unui rǎzboi. Sǎ nu uitǎm cǎ incidentul de la Gleiwitz a fost folosit drept pretext pentru atacarea Poloniei și, practic, pentru declanșarea celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial.

Chiar mai ȋnainte de scufundarea distrugǎtorului Reuben James a mai fost un atac cu torpila asupra unui vapor similar de luptǎ. USS Kearny (DD-432) a fost lovit de o torpilǎ a submarinului U-568 pe 17 octombrie 1941 și au pierit 11 marinari. Alți 22 au fost rǎniți ȋn urma deflagrației, dar nava a reușit sǎ ajungǎ ȋn Islanda. Conducerea de la Washington putea sǎ fie foarte supǎratǎ pe forțele navale naziste din moment ce distrugǎtorul fusese recepționat ȋn US Navy ȋn septembrie 1940.

Au fost și alte incidente ȋn care au fost implicate vase comerciale sau militare sub pavilion ȋnstelat pȃnǎ la asaltul din Hawaii. Scufundarea vaporului Robin Moor la 14 iunie 1941 a dus la blocarea bunurilor germane de pe teritoriul SUA. Se putea lua o decizie radicalǎ ȋn orice moment. Trecerea trupelor ȋn starea de alarmǎ și aplicarea unor minime reguli de camuflaj ar fi redus drastic din efectele bombelor nipone.

Conducerea de la Washington a amȃnat declanșarea ostilitǎților pentru a profita cȃt mai mult de starea de neutralitate, a permis așa-zisul atac prin surprindere și umilința din 7 decembrie.

 
Faţa ascunsă a Federaţiei Internaţionale de Fotbal Faţa ascunsă a Federaţiei Internaţionale de Fotbal(0)

Santaj, luare de mita, falsificare de voturi, transferuri ilicite si bilete "murdare". Este fata ascunsa a Federatiei Internationale de Fotbal, vazuta prin ochii lui Andrew Jennings. Cel mai important reporter de investigatii sportive din lume, britanicul si-a petrecut patru ani din viata pentru a patrunde in culisele intunecate ale "sportului rege". Rezultatul muncii sale a condus la o expunere exploziva a oficialilor care conduc institutia suprema a lumii fotbalistice FIFA si a dat nastere unei povesti fascinante despre felul in care "oamenii in costume" pun ambitiile personale si banii mai presus de fanii din tribune si inaintea jucatorilor de pe teren. Iata cum este, de fapt, condusa lumea fotbalului profesionist.

FIFA a fost fondata in Paris, Franta pe 21 martie 1904 si are astazi sediul in Zurich, Elvetia. Inglobeaza sase confederatii continentale si a fost condusa pana in prezent de opt presedinti. Cel mai recent este inca in exercitiul functiunii, de 11 ani, este cetatean elvetian si se numeste Joseph Sepp Blatter. Dupa o cariera in care a imbinat sportul si afacerile, elvetianul nascut la 10 martie 1936, in tara cantoanelor, devine secretar general al FIFA in 1981 si sta in umbra lui Joao Havelange, presedinte timp de un sfert de secol al Federatiei.(1974-1998). Sfatuit de Michel Platini, actual conducator al UEFA, Blatter candideaza pentru functia de presedinte al FIFA si este ales in 1998 in fata lui Lennart Johansson, dupa o "lupta" care dureaza patru luni. La 29 mai 2002 va fi reales in functie, iar la Congresul FIFA de la Doha din 2003 i se prelungeste in mod exceptional mandatul cu un an, astfel incat alegerile sa nu coincida cu desfasurarea Cupei Mondiale din 2006. Blatter castiga un al treilea mandat in 2007, care va expira in 2011.

Fire Innodate Fotbalul Are

Inscaunarea din 1998 a lui Sepp Blatter in functia de "carmaci" FIFA implica practici presupuse de coruptie, descrise atat de Andrew Jennings in "Fault" cat si de britanicul David Yallop in cartea sa "Cum au trucat partida". In 2002, elvetianul trebuie sa se confrunte cu o ofensiva a mai multor membri ai Comitetului Executiv, precum si cu cea a secretarului general al FIFA, Michel Zen-Ruffinen, care il acuza de nereguili financiare, coruptie si manipulare de conturi. Apoi, falimentele succesive ale societatilor ISL (International Sports and Leisure) care adminstra drepturile de marketing asupra Mondialelor din 2002 si 2006, si Kirch, detinatoarea drepturilor TV asupra acestor doua evenimente, zguduie FIFA. In 2006, jurnalistul englez Andrew Jennings  il acuza direct in cartea "Cartonasul rosu" pe Joseph Blatter de coruptie in dosarul ISL-ISMM, acuzatie pe care FIFA o dezminte cu fermitate, reusind chiar sa interzica, printr-o decizie a justitiei, publicarea cartii in Elvetia.

Cu ceva timp inaintea alegerilor din 1998, contracandidatul lui Blatter, presedintele pe atunci al UEFA Lennart Johansson, a promis democratie, solidaritate si transparenta daca va fi ales in fruntea FIFA. El promitea delegarea unui contabil independent insarcinat sa examineze practicile afaceristice ale FIFA. Campania acestui "puritan" l-a deranjat pe presedintee inca in exercitiu, Havelange. Cum isi permitea acest suedez sa ameninte voalat derularea unor investigatii independente ale Federatiei? Dincolo de lupta de orgolii, se mai intrevedea si un pericol real al unei asemenea operatiuni. Havelange nu avea vreun afect pentru Blater, care incercase in trecut sa-l detroneze, insa acesta nu avea intentia de a scoate la lumina ceva din afacerile obscure ale Federatiei. Astfel, atunci cand Blatter a aflat ca este sustinut nu doar de asociatiile nationale de fotbal carora le-a facut de-a lungul timpului favoruri, dar si de Havelange, a demarat vanatoarea voturilor lui Johannson. In mai 1998, Sepp zboara la Nairobi, capitalia Kenyei, unde avea sa-i intalneasca pe oficialii Africii de Sud, Mozambicului, Angolei, republicii Lesotho si Namibiei. Le promite acestora ca, prin interventia lui din pozitia de presedinte FIFA, Africa de Sud va gazdui Cupa Mondiala din 2006. Daca va avea succes in alegeri, va pompa si mai multi bani in continent. Audientei i-au placut aceste cuvinte, ceea ce a insemnat subtilizarea a cinci voturi rezervate initial lui Johnsson, care sustinea Germania pentru 2006.

Ales sau impus?
Intr-o dimineata de noiembrie din 1998, in interiorul hotelului Meridien din Paris, zeci de delegati FIFA s-au adunat pentru a trece la alegerea noului presedinte al Federatiei Internationale de Fotbal. Candidati: suedezul Lennart Johansson, presedinte UEFA la acea vreme, si Joseph "Sepp" Blatter, un catarator elvetian descoperit si propulsat de Horst Dassler, mai mare peste imperiul Adidas. Micul dejun a fost in acea dimineata ceva mai agitat decat era firesc. O puzderie de oameni grabiti cu mana dreapta ocupata de un plic alb au intrat si iesit din sala de conferinte. La un moment dat a fost vazut si Mohammed Bin Hamman, distins reprezentant al Quatar-ului in Comitetul Executiv FIFA si prieten apropiat al candidatului Sepp Blatter. Apoi, in aproximativ o ora, s-au petrecut cateva lucruri cu adevarat remarcabile. Cel putin 18 reprezentanti ai tarilor africane au avut o revelatie si si-au schimbat parerea despre candidati. Toti au hotarat sa nu il mai sprijine pe Johansson, desi cu o seara inainte, la cina, jurasera deschis credinta suedezului.

Acum, la micul dejun, dupa chifle proaspete si magiun gros, aceiasi 18 si-au marturisit credinta in Blatter. Revelatiile par a fi fost stimulate de plicurile albe din mainile celor ce s-au perindat prin sala. 5.000 de dolari pe loc, 5.000 dupa vot. Farah Addo, cetatean al Republicii Somalia si membru in Comitetul Executiv FIFA, vicepresedinte al Confederatiei Africane de Fotbal si presedinte al Federatiei Somaleze de Fotbal, a refuzat mita. De aceea, in cazul lui, oferta a ajuns la 100.000 de dolari, pentru ca de cuvantul sau ascultau si alti reprezentanti africani. Fiind gata sa provoace un scandal, Addo a primit rapid lovitura de gratie. Un fax sosit din Somalia il anunta ca Federatia inceteaza sa il mai considere reprezentant cu drept de vot la FIFA. Apoi s-a trecut la vot. Blatter 118 - Johansson 80. Numai dupa 4 ani, cei cativa oameni in zdrente care sustineau de sub un camion ca sunt Federatia Somaleza de Fotbal au recunoscut ca au primit de la d-l Bin Hamman din Quatar 10.000 de dolari, faxul, hartia si pixul cu care a fost scris si trimis mesajul care il dezmostenea pe Addo.

Tabara lui Blatter a negat intotdeauna cu vehementa ca ar avea cunostinta despre vreo cumparare de voturi anterioara alegerilor, iar cartile care demasca operatiunea nu pretind ca Sepp ar fi fost implicat direct sau ar fi stiut despre cumpararea voturilor. Totusi, Blatter si FIFA au confirmat ca delegatii au primit sume de bani in plicuri la hotelul Meridien din Paris, in timpul weekend-ului cand a avut loc congresul FIFA din 1998: explicatia oficiala este ca singurele plati facute au fost pur si simplu avansuri banesti pentru asociatiile nationale, din suma de 250.000 dolari pe care o primesc anual membrii mai saraci ai FIFA, si ca nu este nimic neobisnuit in aceasta distribuire a banilor oficiali ai FIFA, in scopuri fotbalistice legitime.

Premisa implicarii magnatilor din Golful Persic in manipularea sufragiilor de la varful FIFA nu este una cu aspect absurd. FIFA este o masina de facut bani, iar infiltrarea la varf a unui om controlat de acesti bogatasi le asigura, subtil, conducerea colosului financiar, oferindu-le in acelasi timp mult ravnita obscuritate. Mai mult de atat, comportamentul FIFA din momentul inscaunarii in pozitia de presedinte a lui Sepp Blatter, vine ca o confirmare a acuzelor. Blatter s-a ocupat personal de vanzarea drepturilor pentru Cupele Mondiale din 2002 si 2006: drepturile de difuzare a jocurilor la tv in fiecare tara din lume si drepturile de a pune insigna FIFA si cuvintele magice "World Cup" pe sucuri, bauturi, gustari, aparate de ras si echipamente sportive. A fost o ocazie foarte buna pentru Blatter sa-si demonstreze capacitatile de sforar, mai ales ca se anunta o afacere cu o cifra de 2,3 miliarde dolari.

Desi in urma tratativelor, drepturile de difuzare a meciurilor de fotbal trebuiau vandute celui mai mare conglomerat media din lume, Bertelsmann, prin subsidiarele TV americane IMG si UFA, acestea au fost vandute catre ISL. Cum? Pentru ca IMG si UFA au aflat in ultima clipa de la FIFA ca Federatia vinde drepturile pentru Cupele din 2002 si 2006 in acelasi pachet, Bertelesmann fiind pregatit sa achizitioneze numai drepturile pe 2002. Cum ISL a fost anuntata dinainte asupra acestei chestiuni, s-a miscat mai rapid si a obtinut drepturile in detrimentul Bertelsmann. Masinatiunea a fost evidenta abia in momentul in care, in contul FIFA a ajuns accidental un virament bancar in valoare de 1 milion franci elvetieni (400.000 de lire sterline) dinspre ISL, fara a exista vreun contract care sa justifice aceasta tranzactie. Era vorba de un foarte gras "Multumesc" pentru medierea drepturilor de difuzare, exprimat stangaci. Momentul a generat suspiciuni si rumoare in lumea fotbalistica si mai ales printre jurnalisti, dar chestiunea este inca dezbatuta din punct de vedere legal.

Cum spuneam si la inceputul articolului, Jopseph "Sepp" Blatter este inca la carma FIFA, pana in 2011. Nu este surprinzator ca si-a pastrat "scaunul" odata ce l-a ocupat initial prin metodele dezvaluite si este legitima presupunerea ca nu tocmai transparent si corect Blatter a fost reales de doua ori presedinte al Federatiei. Nu este decat o mostra graitoare despre felul in care se desfasoara lucrurile in lumea fotbalului international, deoarece nu ne putem astepta ca, atunci cand varful piramidei este construit din moloz, corpul sau sa fie faurit din aur. Or, avand in vedere ca fotbalul este religia a sute de milioane de impatimiti din toata lumea, masinatiunile ce au loc in substraturi nu vin decat ca o tradarea a tuturor acestor oameni, ca o inselatorie comparabila cu cea a descosinderarii unei tari extrem de populate si de diverse, unita intru dragostea eternal pentru "sportul rege".

 

 
Sonderkommandos, cea mai demonică crimă a naziştilor Sonderkommandos, cea mai demonică crimă a naziştilor(0)

Sonderkommandos, cea mai demonică crimă a naziştilor

Sonderkommandos reprezintă o zonă gri în istoria Holocaustului, nefiind un subiect facil de abordat, întrucât presupune atât înțelegerea mecanismului de autoapărare uman în condiții abrutizante, cât și schimbarea proprietății unor termeni ca victimă și agresor. Unitățile speciale – denumire eufemistică folosită de naziști pentru a edulcora rolul propriu-zis jucat de Sonderkommandos – făceau parte din aplicarea „soluției finale” și funcționau ca un mecanism maladiv de folosire a evreilor pentru îndeplinirea celor mai repulsive sarcini.

Astfel, Sonderkommandos puteau lua denumirile de „Schleppers”, „Leichentrager” (cei care scoteau și îngropau cadavrele din camerele de gazare), „Heizer” (cei care ardeau cadavrele în crematoriu), „Aschenkommando” (unitate care împrăștia cenușa). Întrucât naziștii au creat „soluția finală” din raționamente eminamente economice, fiecare cadavru era privit din această perspectivă, fapt pentru care existau Sonderkommandos responsabili cu extragerea dinților de aur („dentiștii”) și cu tăierea părului, folosit ulterior pentru producția de lână.

Până în 1942, SK erau grupuri formate ad-hoc din evrei de origine slovakă, aleși pe criterii de forță fizică și vârstă. Plasarea într-o astfel de unitate era o mișcare sinucigașă, întrucât SK erau uciși imediat după îndeplinirea sarcinilor date (arderea sau îngoparea cadavrelor atunci când cuptoarele nu funcționau), fiind evitată astfel răspândirea poveștilor din camerele de gazare, ce trebuiau să rămână pentru evrei „duschen”.

Putem distinge astfel, pe lângă dimensiunea fizică a dramei evreilor SK – reprezentată de macabrul vizual al existenței petrecute într-un continuu sepulcru – și o dimensiune morală, ce se traduce ca o luptă continuă între salvarea proprie sau sacrificiul pentru ceilalți. Această luptă intrinsecă se manifestă în special în cazul SK din „Auskleideraum”, o anticameră a infernului nazist. Înainte de a intra în camerele de gazare, evreii erau ținuți în această cameră de așteptare, păzită de unitățile speciale, ce se aflau în poziția ingrată de a eluda adevărul și de a perpetua variantă nazistă (prizonierilor le era spus că sunt duși la dușuri). Existau însă și cazuri în care membrii SK alegeau să le spună adevărul, fapt care era plătit cu propria moarte. În memoriile supraviețuitorilor unităților speciale, cum este Filip Muller, sunt însemnate modurile în care erau pedepsiți acei Sonderkommandos când alegeau moralitatea în detrimentul vieții, un episod marcant fiind cel în care un membru al unității sale este ars de viu.

După 1943, SK a început să capete o formă mai bine definită, membrii fiind văzuți ca pioni valoroși în aplicarea „soluției finale”, nu doar ca o forță de muncă temporară, ucisă imediat după îndeplinirea sarcinilor. Pentru a preveni totuși răspândirea atrocităților din camerele de gazare printre prizonierii de rând, evreii din unitățile speciale erau izolați, fiind plasați în blocul 2 din Birkenau I și în blocul 12 din Auchwitz II. Din 1944, claustrarea s-a accentuat odată cu aplicarea unei noi măsuri naziste ce presupunea izolarea fiecărei unități SK în crematoriul în care lucra.

Astfel, Sonderkommandos nu părăseau crematoriul respectiv. Existau, totuși, momente în care reușeau să comunice cu restul lagărului și să manifeste o oarecare formă de rezistență antinazistă (cum este revolta din 1944, când au reușit să dea foc Crematoriului IV, să omoare un Kapo în crematoriul II). După acest moment, 450 de membrii ai unităților speciale au fost uciși, iar alți 150, la sfârșitul lunii decembrie 1944.

Dintre cei aprox. 2000 de evrei care au făcut parte din „unitățile speciale” doar 80 au supraviețuit. Memoriile supraviețuitorilor, dar și alte însemnări găsite ulterior pe teritoriul fostului lagăr reprezintă o modalitate directă și veridică din punct de vedere istoric pentru pătrunderea în universul nazist al lagărelor de exterminare, dar și o formă de analiză a psihicului uman în condiții de extremă înstrăinare și anulare a orcaror valori cunoscute anterior.

Drama trăită de Sonderkommandos apare în proza de specialitate sub denumirea de „zona gri”, întrucât linia de demarcație dintre opresor și victimă este foarte fină. Pe de-o parte, evreii cu acest statut special trăiau în condiții vag mai bune decât restul deținuților și aveau certitudinea că vor supraviețui (că nu vor fi trimiși către camerele de gazare) pentru o perioadă mai lungă de timp, însă prețul plătit pentru acest statut era întoarcerea împotriva propriului seamăn. Trăind într-un dualism perpetuu, supraviețuitorii Sonderkommandos se autocaracterizează ca indivizi lipsiți de identitate, niște „figure patetice, aproape obscene; nu pe deplin inocente, dar nici vinovate” (Primo Levi, supraviețuior și fost membru SK, în memoriile sale Cei înecați și cei salvați).

Levi merge mai departe și denumește SK ca fiind „cea mai demonică crimă a național-socialismului”, întrucât scopul final era de a-i transforma pe evrei din inamici, „din colaboratori originari ai grupului adversar, ex-inamici, nedemni de încredere prin definiție” în complici. Acest demers putea fi realizat doar „îngropându-i în vină, pătându-le mâinile cu sânge, compromițându-i cât de mult cu putință și stabilind astfel o legătură de complicitate ce nu le mai permitea să dea înapoi”. Levi face referire și la mitul biblic al lui Cain și Abel, schițând implicațiile profunde ale creării „unităților speciale”: „Am reușit. Nu mai sunteți cealaltă rasă, primul inamic al Reichului milenial, nu mai sunteți oamenii care resping idoli. V-am corupt, v-am tras la fund odată cu noi. Acum sunteți ca noi, voi oameni mândri: v-ați pătat mâinile cu propriul sânge. Voi, asemenea nouă și asemenea lui Cain, v-ați ucis propriul frate.” Cu alte cuvinte, scopul creării acestor unități nu era strict o necesitate, ci o formă de a distrugere totală, nu doar a fizicului, ci și a spiritului. Anihilarea temporară a moralității apare în opera lui Levi sub denumirea de „spirit echivoc”, concept ce este similar cu cel folosit de Lawrence Langer (teoretician al Holocaustului), „sine ad libitum”, ce presupune o anihilare paradoxală a sinelui de către el însuși pentru a supraviețui. Pentru a îndeplini sarcinile de Sonderkommandos, membrii acestor unități au renunțat la normele culturale și etice aplicate anterior, devenind de la o zi la altă simpli executanți ai unor acțiuni prescrise.

Deși majoritatea evreilor din „unitățile speciale” nu au supraviețuit, mărturiile scrise îngropate de aceștia în jurul crematoriilor reprezintă o importantă componentă în documentarea Holocaustului (alături de autobigrafiile și publicațiile supraviețuitorilor). Oameni ca Zalman Gradowski, Zalman Lewenthal și Leyb Langfus , deși știau că vor muri, au avut tăria să scrie despre toate atrocitățile pe care le-au văzut în lagăr, sperând într-o viitoare eliberare și devoalare a celor petrecute la Auschwitz. Reprezentativă în acest sens rămâne scrisoarea lui Zalman Gradowski (redactată în ultima zi a vieții sale și îngropată alături de 81 de pagini de manuscris la Birkenau). Supraviețuitorii, oameni ca Shlomo Venezia și Ya’akov Silberberg, mărturisesc în memoriile lor faptul că drama trăită în „unitățile speciale” a rămas perpetuu parte a ființei lor și le-a umbrit întreaga existență, fiind o barieră în calea normalității.

Această componentă a Holocaustului, de multe ori, nu foarte atent dezbătută, suprinde în cea mai pură formă urmările nazismului și consecințele permanente pe care astfel de atitudini extremiste le au asupra spiritului uman. De multe ori, scrierile despre Holocaust se concentrează asupra persecuției fizice și asupra violenței vizuale a „unitățile speciale”, însă cu adevărat dramatic este maladismul psihic din spatele „unitățile speciale” ce vizează anularea completă a tot ceea ce este uman în individ, ștergerea orcăror rămășite de moralitate și de normalitate, fapt pentru care este vital să cunoaștem trecutul istoric și să conștientizăm gravitatea extremismului.

 
Cum a fost împiedicat Regele Mihai să intre în România, de către Iliescu Cum a fost împiedicat Regele Mihai să intre în România, de către Iliescu(0)

Fostul preşedinte al României Ion Iliescu şi-a exprimat regretul faţă de dispariţia regelui Mihai, despre care a spus că şi-a făcut datoria cu onoare şi a luat decizii determinante pentru viitorul ţării, dar se face că uită modul neelegant în care l-a împiedicat pe rege să intre în România.

Într-o postare pe blogul personal, Iliescu a amintit şi de faptul că relaţia sa cu Regele Mihai ”nu a fost simplă”, dar a pus acest lucru pe seama ”vremurilor agitate ale începutului tranziţiei”.

”Am aflat cu tristeţe vestea încetării din viaţă a fostului suveran al României, Mihai I. Viaţa sa, într-un secol agitat, plin de violenţe şi de schimbări dramatice, nu a fost nici simplă, nici uşoară. Şi-a făcut datoria cu onoare, a luat decizii determinante pentru viitorul ţării, în condiţii dintre cele mai dificile. A dovedit un exemplar patriotism în anii grei ai exilului. Revenit în ţară, după schimbările din decembrie 1989, a trecut peste dezamăgiri şi momente dificile şi a devenit avocatul României în efortul ei de integrare europeană şi euroatlantică. A fost un exemplu de responsabilitate politică şi civică”, a scris Ion Iliescu pe blog, potrivit News.ro.

Fostul preşedinte a mai spus că păstrează amintirea discuţiilor purtate în decursul timpului, după 1989, atât la Versoix cât şi la Bucureşti cu Regele Mihai.

”Relaţia noastră nu a fost simplă, în vremurile agitate ale începutului tranziţiei. Raţiunea şi sensul servirii interesului public, indiferent de poziţia în care ne aflam, au fost mai puternice, şi, împreună, am reuşit să transmitem către partenerii noştri un mesaj puternic, de asumare a valorilor comunităţii europene. Prin dispariţia Regelui Mihai se încheie poate cel mai zbuciumat capitol al istoriei României moderne, o istorie complexă, deseori dramatică, dar care a asigurat locul cuvenit al ţării noastre în Europa şi în lumea contemporană. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”, a încheiat Ion Iliescu necrologul postat pe blog.

Din 1989 până în 1997, fostul președinte al României, Ion Iliescu, a spus “NU” revenirii în țară a regelui Mihai.

În 1990, când regele a încercat pentru prima dată să revină în țară, puterea de la București a considerat că fostul suveran ar putea destabiliza România și ar putea afecta siguranță națională. Așa încât, după ce familia regală a aterizat pe Otopeni și s-a îndreptat spre Curtea de Argeș, unde urmau să petreacă Sărbătorile, autoritățile s-au răzgândit.

Pe autostrada București-Pitești a fost instalat un baraj, iar mașinile în care se află familia regală au fost forțate să oprească, motivul fiind acela că ar fi intrat clandestin în țară.

Pașapoartele membrilor familiei regale au fost confiscate iar membrii acesteia, expulzați la nici 12 ore după ce reveniseră în patrie. Autoritățile nu le-au permis nici măcar să se întoarcă cu avionul cu care veniseră, pretextând că membrii echipajului sunt beti.

Doi ani mai tarziu, în 1992, Regele a primit totuși permisiunea să între în țară de Paști. A aterizat pe același aeroport Otopeni în Săptămâna Mare și a fost așteptat în Capitală de aproape un milion de oameni.

Liberalii, în frunte cu Radu Câmpeanu, i-au propus să candideze la președinție. Regele a refuzat.

Se spunea atunci că regele se va stabili definitiv în țară, însă explozia de entuziasm se pare că a speriat autoritățile române. Așa că, atâta timp cât Iliescu a fost președinte, adică până la sfârșitul lui 1996, regele nu s-a mai putut întoarce în Romania.

În 1994, o tentativă a fostului suveran de a veni în țară pentru un simpozion istoric legat de evenimentele din 1944 s-a încheiat la Otopeni. Regele a fost invitat să aștepte pe pista aeroportului hotărârea privind acordarea vizei de intrare în țară.

În final, autoritățile au decis să-i interzică accesul și i-au cerut să părăsească imediat România. Sutele de oameni care îl așteptau la aeroport nu au reușit nici măcar să-l vadă, fiind opriți de un cordon de poliție.

Explicațiile oficiale s-au referit la un viciu de procedură, deși formal cetățenii străini puteau primi viza pe aeroportul Otopeni. Însă înainte de acest incident, președintele Iliescu se arătase iritat de ideea vizitei regelui în țară.

„Ce să caute vineri? Și la ora 2? Există un cadru normal al relațiilor cu cetățeni străini sau cei care vor cetățenie? Trebuie să depună cerere pentru a obține viza, care să fie însoțită de o motivație corespunzătoare. Nu a făcut-o până acum”, a declarat atunci Iliescu.

„Să exprime în mod expres cadrul în care dorește să vină, în acest context să ceară viza și guvernul o să judece”.

Ulterior, reprezentanții partidului său, PDSR, au cerut că regele să fie declarat „persona non grata” în România, iar oficial s-a discutat despre o lege prin care să i se interzică intrarea în țară.

Abia în 1997, după ce Ion Iliescu a fost înlocuit la Cotroceni de Emil Constantinescu, regele a putut reveni în țară și a reprimit cetățenia română. Însă, în ciuda faptului că nouă putere de la București era formată mai ales din politicieni care în trecut se declarasera monarhisti, nu s-a pus problema restaurării monarhiei iar statutul proprietăților Casei Regale a rămas neclar.

În 2001, revenirea lui Iliescu a marcat și concilierea cu regele. Cei doi s-au întâlnit la Cotroceni.

“Poate am greșit într-o vreme, influențat și de starea de spirit, de incorsetarea în care mă aflăm și tensiunea în care lucram”, a declarat Iliescu despre relația sa cu regele Mihai I, spunând că acum are “o judecată mai lucidă și mai realista”.

Presedintele s-a adresat atunci chiar cu „Sire”. Și mai concret, în același an s-a dat o lege privind drepturile foștilor șefi de stat, care îl includea și pe rege.

În următorii ani, Ion Iliescu și regele Mihai s-au întâlnit de mai multe ori. Însă 10 ani mai târziu, cu prilejul faimosului discurs în Parlament la care președintele de atunci, Traian Băsescu, a lipsit, fostul suveran a evitat să dea mâna cu Ion Iliescu, deși s-au întâlnit față în față.

Ceea ce nu l-a împiedicat pe fostul președinte să vorbească despre reconciliere: „Am făcut un act fundamental de reconciliere cu Regele și Casă Regală de intrare în normalitate, normalitate care s-a reflectat și prin acest moment care era util și necesar. Din păcate, noi în loc să progresăm, am regresat. Anii ’90 au fost ani de mare încordare, însă nu lipsit de dialog” – astfel și-a amintit Iliescu evenimentele din perioada când practic i-a interzis accesul regelui în țară.

 
Mesaje secrete, care declansau Revolutia, in ziarele din 18 decembrie 1989 Mesaje secrete, care declansau Revolutia, in ziarele din 18 decembrie 1989(0)

Mesaje secrete, care declansau Revolutia, in ziarele din 18 decembrie 1989.

Pe 18 decembrie 1989 apare in ziarul Scinteia tineretului un articol cu sfaturi pentru cei care stau la plaja prea mult.

De unde plaja in decembrie si poate nu era vorba de soare ci de Soare.

Textul in original si decriptarea lui asa cum a fost facut de experti militari. Ce scrie la gazeta, citeste toata lumea si intelege cine trebuie …

Un articol in ziar, o conspiratie la care multi am fost prezenti si dintre care acum multi inchid ochii sau baga capul in pamint ca strutul ascunzindu-se de realitate. In data de 18 decembrie 1989, in timp ce in Timisoara era razboi civil, “Scanteia Tineretului” a publicat, in pagina 5, un text straniu, care nu avea nicio logica.

Textul a facut valva la acea vreme, ca si in anii imediat urmatori Revolutiei. Erau sfaturi pentru cei ce se bronzau in acel moment, adica in mijlocul lunii decembrie, la mare.

Textul a atras atentia imediat, in sensul ca semana cu un semnal incifrat pentru a se declansa ceva – dar pana azi contextul aparitiei sale nu a fost elucidat. A ramas ”o gluma”.

In decembrie 2007, un general activ din contraspionajul romanesc a trimis decriptarea textului pentru a fi citita intr-o sedinta a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii (CSAT). El era consilier in cadrul CSAT la acea vreme.

Textul din Scanteia Tineretului:

”Citeva sfaturi pentru cei aflati in aceste zile la mare” *Evitati expunerea intempestiva si prelungita la soare. E de preferat sa incepeti mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – cand pe-o parte, cand pe alta. Astfel, va veti asigura un bronzaj placut si uniform. * Nu va avantati prea mult in larg. Oricum, in caz de pericol, nu strigati. Este inutil. Sansele ca prin apropuiere sa se afle vreo persoana dispusa a va asculta sunt minime. * Profitati de binefacerile razelor ultraviolete. Dupa cum se stie, ele sunt mai active intre orele 5,30 si 7,30. Se recomanda cu precadere persoanelor mai debile. * Daca sunteti o fire sentimentala si agreati apusurile soarelui, librariile de pe litoral va ofera un larg sortiment de vederi cu acest subiect. * Si inca ceva – daca aceste v-au pus pe ganduri si aveti deja anumite ezitari, gandindu-va sa renuntati in favoarea muntelui, inseamna ca nu iubiti in suficienta masura marea. (S.P.)”

Aceasta este decriptarea trimisa catre CSAT in 2007

1 – Declansati, pe neasteptate, planul ”Soare”. Incepeti prudent, cu operatiuni scurte, de 10-15 minute, simultan in mai multe zone, pana la acoperirea intregii tari.

2 – Nu depasiti obiectivele. Altfel sunteti in mare pericol si nu va va ajuta nimeni.

3 – Bazati-va pe sprijinul trupelor speciale care au rol activ intre orele 5,30 si 7,30 in scopul recuperarii ranitilor.

4 – Devastati librariile si distrugeti ”operele alese” (cartile lui Ceausescu – n.r.) pentrui instigare si intimidare.

5 – Pentru nehotarati: nu tradati scopul, daca va iubiti tara.

Autorul spune ca a fost o gluma

Autorul articolului, Sorin Preda, a declarat atat in fata anchetatorilor Ministerului Apararii cat si in presa, ca el a scris un text umoristic si atat. Adica cele cinci paragrafe, care au avut trimitere pe prima pagina, nu aveau nicio legatura cu Revolutia si a fost o simpla intamplare faptul ca au sunat atat de straniu in acele zile.

Trebuie mentionat aici ca fisetul in care se pastrau manuscrisul si spaltul acestor ”sfaturi” a fost spart iar obiectele mai sus mentionate au disparut in timpul evenimentelor de dupa 22 decembrie 1989.

 
Istoria săngeroasă a cruciadelor Istoria săngeroasă a cruciadelor(0)

Istoria săngeroasă a cruciadelor.Războaiele din prima jumătate a mileniului al doilea, dintre lumea creştină şi estul dominat de musulmani, au intrat în istoria universală sub numele de cruciade. Confruntările dintre cele două civilizaţii s-au soldat cu atrocităţi şi cu pierderi inimaginabile de ambele părţi.

Prima cruciadă a durat doar trei ani, între 1096 şi 1099, şi a însemnat un succes militar pentru forţele armate creştine. Armatele formate din franci, englezi, germani, genovezi şi normanzi au câştigat toate bătăliile importante şi au cucerit o mulţime de teritorii, inclusiv Ierusalimul, considerat pe atunci „oraş sfânt”.

Bătălia pentru Ierusalim (1099) a rămas în istorie din cauza măcelului care a urmat după cucerirea cetăţii.

Măcelul de la Ierusalim Armatele creştine au ajuns la zidurile oraşului pe 7 mai. A urmat un asediu prelungit până pe 15 iulie, când cetatea a fost cucerită. Un rol hotărâtor l-au avut genovezii conduşi de Guglielmo Embriaco. Exasperaţi de pierderile mari suferite, aceştia şi-au demontat corăbiile şi au folosit lemnele pentru a construi turnuri de asediu. În cronicile timpului s-a scris că învingătorii i-ar fi măcelărit pe aproape toţi locuitorii oraşului, peste 70.000 de oameni. Cruciaţii nu s-au limitat să-i ucidă doar pe musulmanii din Ierusalim, ci i-au sacrificat şi pe evrei şi chiar şi pe creştinii ortodocşi. În „Gesta Francorum”, una dintre cele mai importante cronici ale momentului, autorul anonim a scris că „Măcelul a fost atât de mare, încât oamenii noştri înaintau prin sânge până la glezne. Când păgânii au înfrânţi, oamenii noştri au pus mâna pe mulţi dintre ei, atât bărbaţi cât şi femei, ori ucigându-i ori ţinându-i prizonieri, după cum au dorit. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute piramide din trupurile lor şi nimeni nu ştie numărul lor cu excepţia lui Dumnezeu”.

În schimb Robert Delort scrie în „Cruciadele„ că armata creştină ar fi ajuns la zidurile Ierusalimului în luna iunie şi că oraşul a căzut pe 14 iulie: „Masacru, sânge, sudoare, groază, răzbunare – tabloul înfăţişat de istoricii epocii este înfiorător. Tancred, un nepot al lui Bohemond, tovarăş credincios al lui Godefroy de Bouillon, jefuieşte Templul lui David. Două zile mai târziu, împarte comorile cu ducele”.

La rândul său, cronicarul german Albert din Aix a scris că: „În vreme ce toată populaţia creştină făcea un prăpăd groaznic printre sarazini, ducele Godefroy abţinându-se de la orice masacru şi-a lepădat cuirasa şi, îmbrăcând un veşmânt de lână, a ieşit desculţ prin oraş. După ce a înconjurat plin de umilinţă zidul de incintă, a reintrat prin poarta din faţa Muntelui Măslinilor şi a mers la mormântul Domnului nostru Iisus Cristos, fiul lui Dumnezeu celui viu, vărsând lacrimi, spunând rugăciuni, aducând cântări de laudă Domnului şi mulţumindu-i că-l socotise vrednic să vadă ceea ce cu atâta înflăcărare îşi dorise dintotdeauna”.

Patru noi state creştine în zonă În Orient au luat naştere patru state ale cruciaţilor: comitatul Edessei, sub conducerea lui Balduin, fratele lui Godefroy de Bouillon, principatul Antiochiei, condus de Bohemud, comitatul Tripoli, care i-a revenit lui Raymond de Toulouse şi regatul Ierusalimului, pe tronul căruia a urcat însuşi Godefroy de Bouillon. Regatul Ierusalimului era şi cel mai important, iar celelalte trei state îi erau vasale. După cucerirea teritoriilor au fost înfiinţate trei celebre ordine militaro-călugăreşti care aveau să devină faimoase. Ordinul Templierilor şi cel al Ioaniţilor au fost înfiinţate de francezi, iar cel al teutonilor a luat naştere în urma unor iniţiative germane.

Alte cruciade Următoarea cruciadă a avut loc o jumătate de secol mai târziu, între 1147 şi 1149 şi a însemnat un dezastru pentru armatele creştine. Înfrângerile suferite în faţa turcilor selgiucizi de la Dorylaeum (1147) şi Damasc (1148) au pecetluit soarta expediţiei.

Au fost necesari alţi 40 de ani pentru ca vesticii să se regrupreze şi să pornească în cea de-a treia cruciadă (1189-1192). Aşa a devenit celebru Regele englez Richard, supranumit „Inimă de Leu”, după victorile obţinute în faţa musulmanilor. Bătăliile purtate împotriva altui suveran celebru, sultanul Saladin „Leul deşertului”, au intrat în legendă. După câteva confruntări în care victoria le-a surâs pe rând, cei doi şi-au dat mâna şi au încheiat o pace convenabilă ambelor părţi. N-a trecut însă mult timp şi a reizbucnit un alt război în zona fierbinte din Orientul Mijlociu, dar de această dată cu alţi actori.

A patra cruciadă s-a consumat între 1202 şi 1204. Armata creştină, condusă de francezi şi de veneţieni, ar fi trebuit să lupte împotriva sarazinilor, care cuceriseră Ierusalimul, însă şi-a schimbat planurile din mers. Aşa s-a ajuns ca veneţienii să atace şi să cucerească Zara (1202), care era însă tot sub ocupaţie creştină şi aparţinea regatului maghiar. Războiul fratricid a continuat cu celebrul asediu al Constantinopolului creştin (1204). Veneţienii au ieşit învingători şi au fondat Imperiul Latin de la Constantinopol. Dezastrul lui Ludovic al IX-lea

A cincea cruciadă (1217-1221) şi cea de-a şasea (1228-1229) nu au adus nici ele rezultate notabile, în primul rând din cauza dezbinării care apăruse între regii şi principii creştini. În schimb, cruciada a şaptea (1248-1250) a echivalat cu un dezastru pentru armatele venite din vestul continentului european. După un început promiţător şi după câteva victorii împotriva musulmanilor, armata condusă de însuşi regele Franţei, Ludovic al IX-lea, a fost zdrobită şi a fost nevoită să se retragă, iar Ierusalimul a fost pierdut definitiv.

Acelaşi suveran francez a condus forţele creştine şi 20 de ani mai târziu, în cea de-a opta cruciadă, care a durat câteva doar câteva luni, în 1270. A fost un dezastru total pentru cruciaţi. Regele a murit în luptă, iar alianţa musulmană a obţinut o victorie zdrobitoare. Urmările au fost dintre cele mai grave. Musulmanii au cucerit pe rând pe rând toate statele creştine din Orient. Tripoli a căzut în anul 1289, iar doi ani mai târziu era ocupată şi Acra.

Astfel au luat sfârşit expediţiile creştine cunoscute în istorie sub numele de cruciade. Deşi istoria mai consemnează ulterior şi alte cruciade, cunoscute sub numele de „cruciade târzii”, acestea au reprezentat doar alianţe defensive ale unor state creştine în faţa pericolului unei superputeri cum avea să devină Imperiul Otoman.

 

 

Abonare

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

Contacts and information

Social networks

Most popular categories

Buy This Theme
© 2011 Gadgetine Wordpress theme by orange-themes.com All rights reserved.