Subscribe to RSS

Istorie back to homepage

Virginele şi virginitatea în istoria omenirii Virginele şi virginitatea în istoria omenirii(0)

Termenul de virginitate a primit de-a lungul timpului diverse interpretări, fiind un concept regăsit în legende, mitologie şi superstiţii care făceau parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor. Fascinaţia virginităţii a stat la baza unor obiceiuri barbare, unele dintre ele păstrate până în ziua de azi.

Deşi în ziua de azi, virginitatea aşa cum o înţelegem cei mai mulţi se referă la ruperea himenului, deci vizează un element strict fizic, în alte culturi se considera că o femeie necăsătorită este virgină, chiar dacă acesta era prostituată, până în ziua în care şi-ar fi pierdut virginitatea prin căsătorie. Tot în această idee, o femeie fără copiii era considerată virgină până la momentul primei naşteri.

De asemenea, în Evul Mediu se considera că fecioarele conferă o putere nepământeană lucrurilor cu care intrau în contact. De aceea, oasele albite ale fecioarelor erau folosite la ridicarea construcţiilor în Evul Mediu, pentru că se credea că femurul sau humerusul unei virgine amestecat cu mortar şi aşezat la temelia unei fortăreţe făcea construcţia intangibilă şi imposibil de cucerit de duşmani. Atunci când castelele erau totuşi cucerite de inamici, explicaţia se reducea la faptul că oasele nu fuseseră ale unei fecioare.

Vestalele pângărite, îngropate de vii

Superstiţiile referitoare la castitate au fost adesea adevărate blesteme pentru tinerele fecioare, acestea fiind oferite ca ofrande diferitelor divinităţi, ca un dar care semnifica puritatea. Pe de altă parte, în Roma antică, şase din cele 20 de fecioare (vestale) care îşi închinau viaţa în Templul Vestei, fiind însărcinate cu păzirea focului sacru, erau aspru pedepsite dacă încălcau jurământul de castitate. Plutarh, vestitul istoric, a lăsat mărturie decrierea pedepsei groaznice de care aveau parte vestalele care punea în primejdie focul veşnic, dacă şi-ar fi pierdut fecioria.

Nu există spectacol mai orbil şi nicio zi în care Roma să fie cuprinsă de o întristare mai profundă. Legată de mâini şi de picioare, vestala vinovată era urcată într-o litieră bine acoperită, astfel ca dinauntru să nu se poată auzi niciun sunet.
Purtată prin forum, prin mijlocul mulţimii, ea ajungea la locul în care urma să fie îngropată de vie. Mormânt îi era o încăpare subterană în care se ajungea coborând pe o scară. Aici se găseau un pat, o lampă cu ulei aprinsă, un cuţit şi provizii de alimente şi apă. Îngropată în această încăpere, fata era condamnată la o moarte rapidă, dacă ar fi optat să-şi ia viaţa cu ajutorul cuţitului, sau una lentă, mult mai chinuitoare, după terminarea proviziilor şi într-o atmosferă înăbuşitoare.

De asemenea, virginitatea era o armă eficientă împotriva lucrăturilor satanice, iar această credinţă stă la baza unui ritual care rezistă şi azi:alaiul de domnişoare de onoare la nunţi. Fetiţele care aruncă flori înaintea miresei sau domnişoarele de onoare care însoţesc mireasa către altar reprezintă, de fapt, un cortegiu menit să-l ţină departe pe Satana.

Blestemul himenului

Frica de bolile venerice a dus la formarea unor superstiţii care mai există şi azi în anumite zone din lume, având orgini medievale. Una dintre ele spune că bărbaţii se puteau vindeca de orice boală venerică dacă întreţineau relaţii sexuale cu o fecioară, dar că acest lucru nu ar fi dus şi la infectarea bietei fete. Bineînţeles, nu numai că bărbatul nu se vindeca, dar ajungea şi tânăra să se îmbolnăvească. Astăzi, în unele ţări africane, bărbaţii cred că cel mai bun leac împotriva SIDA este sexul cu o virgină, urmarea fiind că multe fete virgine sunt răpite şi violate.

Nu în ultimul rând, dovada fecioriei mai este şi astăzi o tradiţia umilitoare pentru unele mirese, nevoite să facă dovada castităţii lor. Cearceaful pătat cu sânge prezentat cu mândrie rudelor şi prietenilor a născut adesea adevărate tragedii, din moment ce astăzi se ştie că numai 42% din femei se nasc cu un himen care se rupe şi sângerează în momentul deflorării, în timp ce 47 % din femei prezintă un himen flexibil, care nu se rupe la primul contact sexual, ci mai târziu. Nu în ultimul rând, 11 % din femeile au un himen atât de subţire încât se poate rupe cu uşurinţă în timpul unui efort mai intens, cum este exerciţiul fizic sau urcarea pe munte.

Virginitatea neconfirmată era pedepsită în moduri greu de imaginat. În Deuteronom (A cincea carte a lui Moise), legea biblică cerea ca mireasa care şi-a înşelat soţul să fie omorâtă cu pietre. În Africa şi în multe ţări asiatice, dar şi musulmane, o femeie nemăritată, dar care se dovedea că nu mai este virgină, din varii motive, era izolată de societate, bătută şi în anumite cazuri omorâtă, după cum scrie Charles Panati în „Cartea sfârşiturilor„.Sunt şi astăzi cunoscute aşa-numitele cazuri de „omoruri pentru onoare“, în care o fată care nu mai este virgină este omorâtă chiar de familie, de tată şi de fraţi, chiar dacă dezvirginarea este produsă în urma unui viol sau este vorba doar despre un himen flexibil, aşa cum se presupune că este cazul de cele mai multe ori.

Şi în Europa au existat obiceiuri barbare, greu de închipuit în zilele noastre. Un asemenea obicei era stipulat în „Jus Primae Noctis”, un document prin care regii şi nobilii aveau puterea de a dezvirgina tinerele soţii ale supuşilor chiar în noaptea căsătoriei. Preţurirea virginităţii era în acele timpuri şi o modalitate a caselor nobile şi regale de a se asigura, într-o anumită măsură, că linia sângelui rămânea curată, iar bărbaţii erau lliniştiţi astfel că primul lor copil, care era şi moştenitorul averii, era sânge din sângele lor.

 
Apocalipsa. Extraordinar documentar color despre Primul Război Mondial Apocalipsa. Extraordinar documentar color despre Primul Război Mondial(0)

Apocalipsa. Acest extraordinar documentar color despre Primul Război Mondial a fost realizat de francezi și difuzat pe Național Geografic, filmul documentar, format din 5 episoade, are nota 9 pe IMDB. Imaginile sunt reale, filmate înainte și în timpul Primului Război Mondial.

Faptul că autorii au colorizat imaginile alb-negru originale îl face și mai atractiv. Pentru a alege subtitrarea în limba română, selectați limba română de la rotița dințată din dreapta jos (settings). Vezi mai jos cele 5 episoade:

 
Codex Gigas, Biblia Diavolului Codex Gigas, Biblia Diavolului(0)

„Codex Gigas/Cartea uriaşă”, cel mai mare manuscris medieval din lume, scris la începutul secolului al XIII-lea într-o mănăstire benedictină din Podlazice, pe teritoriul Cehiei de astăzi, este supranumită „Biblia Diavolului“.

Manuscrisul, despre care se crede că este blestemat, conţine cea mai veche imagine a înfăţişării Diavolului descoperită până acum.

. Manuscrisul Codex Gigas este considerat de oamenii de ştiinţă cea de-a opta minune a lumii. Scris de mână şi realizat din pieile a peste 160 de animale, cartea este groasă de 22 de centimetri, are înălţimea de 92 de centimetri şi greutatea de 74 de kilograme.

Legenda care înconjoară existenţa acestei cărţi spune că paginile sunt blestemate, după ce un călugăr ar fi fost condamnat să fie zidit de viu pentru că şi-a încălcat jurămintele monastice. Pentru a evita îngrozitoarea moarte, călugărul a jurat că într-o singură noapte va scrie o carte care va cuprinde întreaga cunoaştere a omenirii. Pe măsură ce se apropia miezul nopţii, călugărul a devenit atât de disperat că nu-şi va îndeplini promisiunea încât l-a implorat pe Lucifer să-l ajute. A făcut un pact cu Diavolul prin care i-a oferit sufletul pentru a-l ajuta să scrie cartea. Lucifer ar fi acceptat târgul, cu condiţia să adauge, ca semnătură, un portret care să-l înfăţişeze.

Conform unei analize grafologice făcută în urmă cu câţiva ani de paleograful Michael Gullick, de la Biblioteca Naţională a Suediei (unde se află cartea), cartea a fost într-adevăr scrisă de mâna unei singure persoane cu cerneală obţinută din insecte strivite.

Codex Gigas are copertă din lemn, este acoperit cu piele şi decorat cu ornamente metalice.  Codexul conţine manuale de botanică, întâmplări istorice, leacuri şi descântece pentru anumite boli, lecţii de spiritualitate, reţete medicinale şi incantaţii. Jumătate din manuscris este format din Vechiul şi Noul Testament, însă acestea, în loc să fie alăturate, sunt separate de traduceri latineşti ale lui Josephus Flavius despre istoria evreilor (Antiquitates Iudaicae şi De bello Iudaico).

Un alt capitol îi este dedicat Sfântului Isidor din Sevilia, un episcop hispanic, învăţător al Bisericii, iar în continuare sunt prezentate diverse lucrări medicale, majoritatea de origine greacă sau bizantină. Se speculează că scrierile din Codex legate de exorcizare reprezintă, de fapt, încercările călugărului de a-şi salva propriul suflet. Interesant este că manuscrisul nu a fost interzis de Inchiziţie, fiind studiat de nenumăraţi oameni de ştiinţă de-a lungul timpului.

Ultima lucrare importantă din Codex se intitulează “Cronicile Boemiei”, considerată prima istorie a Boemiei. Manuscrisul conţine şi alte lucrări mai puţin importante, despre pocăinţa pentru păcatele comise, o alta dedicată exorcizării şi “Calendarul”, o listă a sfinţilor şi zilele în care sunt comemoraţi aceştia. Pe lângă imaginea Diavolului, în carte mai apar două imagini, una reprezentând cerul, cu stele albastre, Soarele şi Luna, iar cea de-a doua reprezentând Pământul, cu oceane verzi, probabil înainte de Creaţie, conform wikipedia.org.

Teste care au fost făcute de specialişti pentru a recrea caligrafia din „Biblia Diavolului“ au dus la concluzia că finalizarea manuscrisului ar fi necesitat cinci ani de muncă neîntreruptă.

„În mod clar, autorul unei lucrări atât de impresionate trebuie că a fost mânat de o forţă incredibilă pentru a crea o astfel de capodoperă. Fie că a fost mânat de puterea luminii, fie de cea a întunericului, aceste lucruri s-au pierdut în timp“, se arată în raportul realizat de cercetătorii suedezi.

Unii specialişti sunt de părere că legenda din jurul manuscrisului a apărut din cauza inscripţiei existente în carte, „Hermanus monachus inclusus“, care s-a crezut că face trimitere la osânda călugărului, de a fi zidit de viu (inclusus, în limba latină). Însă specialiştii consideră că înţelesul real al cuvântului „inclusus“ s-ar apropia mai degrabă de ideea de „pustnic“. Astfel, semnătura „Hermanus monachus inclusus“ ar fi aparţinut, la fel ca opera, unui călugăr care a decis să se izoleze de lume şi să-şi dedice viaţa scrierii Codexului.

Codex Gigas are coperta din lemn, acoperit de piele și decorat cu ornamente metalice. Având 89 de centimetri înălțime, 49 centimetri lățime și 22 centimetri grosime, este cel mai mare manuscris medieval descoperit până acum.

Inițial, avea 320 de pagini de pergament. În timp, opt dintre acestea au fost scoase. Nu se știe motivul pentru care au fost smulse acele pagini și nici cine a făcut-o, dar se pare că acestea conțineau regulile Ordinului benedictin. Manuscrisul cântărește aproximativ 75 de kilograme, iar pergamentul este făcut din piele de vițel (unele surse susțin că ar fi piele de măgar) de la un număr de 160 de animale. Textele au fost scrise pe două coloane a câte 106 rânduri fiecare.

Manuscrisul conţine numeroase astfel de decoraţiuni. (vezi mai multe pe wikipedia)
Manuscrisul a fost scris și decorat (decorațiuni fiind considerate atât inițialele scrise diferit cât și ilustrațiile reprezentând Raiul, dar și portretul Satanei) de un singur artist. Nu a mai fost găsită nicio operă de-a acestuia și nici nu se știe nimic despre pregătirea sa profesională.

 
JFK a avut o pasiune pentru femeile frumoase. Multe au fost spioane ale comunistilor JFK a avut o pasiune pentru femeile frumoase. Multe au fost spioane ale comunistilor(0)

JFK a avut o pasiune pentru femeile frumoase. Multe au fost spioane ale comunistilor.Recent președintele Statelor Unite a anunțat declasificarea a 2.800 de documente privitoare la asasinarea lui John F. Kennedy în 1963. În același timp, s-a anunțat că, la cererea serviviilor secrete, a fost amânată declasificrea altor documente „sensibile” care pot pune ăn pericol securitatea națională. Unele din acestea pot privi viața persoanlă a lui Kennedy, ca și un situații în care fostul președinte a făcut obiectul unor acțiuni de spionaj

„Oamenii președintelui”

De-a lungul vremii șefii statului american au fost ținta unor acțiuni de natură informativă. Unul din cele mai dezbătute cazuri a fost acela al președintelui Franklin Delano Roosevelt (1933 – 1945). Documente declasificate din arhivele secrete ale Statelor Unite ca și ale fostei Uniuni Sovietice, rezultate mai ales din „Operțiunea Venona”, au demonstrat că, între persoanele care s-au angajat în asemenea acțiuni, s-au aflat și unii din cei mai apropiați colaboratori ai săi.

Dacă în ceea ce îl privește pe consilierul președintelui Harrry Hopkins împrejurările nu au fost elucidate decât parțial, pentru alții din „oamenii președintelui” există informații mai sigure. Este vorba de diplomatul Alger Hiss (1904-1996) care a spionat pentru sovietici în Perioada interbelică și în timpul celui de al Doilea Război, făcând parte din delegațiile americane la conferințele internaționale care au urmat acestuia. Un alt agent pe lîngă Roosevelt a fost economistul Lauchlin Currie (1902 –1993), consilier al președintelui. care a făcut parte din „Rețeaua Silvermaster”. La un moment dat, Moscova a transmis agenţilor săi de la Washington sarcina de a o recruta nici mai mult, nici mai puţin pe soţia preşedintelui, Eleanor.

...și „femeile sale”

Între numeroasele relații sentimentale pe John F. Kennedy pe care le-a întreținut în perioada anterioară alegerii sale ca președinte s-au numărat mai ales actrițe ca și alte „frumuseți ale vremii”, dar și altele presupuse spioane. Cunoscând această vulnerabilitate a viitorului președinte, unele servicii secrete, mai ales cele germane, iar apoi cele sovietice, au încerct să o folosească prin plasarea în preajma sa a unor agente mai ales de influențare. Totuși, asemenea eventuale cazuri de inflitrare nu au fost elucidate pânâ la capăt, unele din împrejurările lor, ca și personaliatea agentelor implicare rămânând, în bună măsură. În umbră.

Este un motiv pentru care o serie din aceste cazuri au fost reluate în ultimele decenii, prin declasificarea, măcar parțială, a unor documente secrete, prin apariția unor memorii și a unor investigații, volume, dar mai ales prin dezvăluiri și interpretări ale mediilor.

Poate cel mai celebru dintre aceste cazuri este acela al lui Inga Marie Arvad (1913 –1973), jurnalistă daneză care, în perioada 1941-1942, a avut relație cu viitorul președinte al Statelor Unite, fiind suspectată datorită vizitelor sale în Germania și a aprecierilor de care s-a bucurat din partea lui Hitlter, fi fost agentă pentru această țară.

„Regină a frumuseții” și jurnalistă

S-a născut în Copenhaga. Și-a schimbat numele inițial Petersen în Inga Arvard. A fost alesă „regină a frumuseții” în 1931 în Danemarca. Devine jurnalistă la ziarul „Berlingske Tidende”. Primul ei soț a fost Kamal Abdel Nabi, cu care se căsătorește, la 17 ani, în 1931. După divorț se va căsători cu regizorul maghiar Paul Fejos. Emigrează în Statele Unite în 1940.

Urmează cursurile Columbia School of Journalism din New York, și devine jurnalistă la „Washington Times-Herald”. Conducătorul acestui ziar afirmă că Inga avea „un stil intuitiv” de a scrie. Apăruse câteva pelicule în Danemarca, ca și în filmul „Flight from the Millions” realizat de Fejos. În 1945, devine scenaristă la Metro-Goldwyn-Mayer și jurnalistă la Hollywood.

Inga Arvard a fost considerată, la vremea ei, o ”frumusețe perfectă”.

Relația cu Hitler: „I-a furat inima”

În 1935, în calitate de reporter independent, la intervenția lui Joseph Goebbels, Arvard are o serie de întrevederi cu Hitler, realizând două sau trei interviuri. Este unul din puținii reporteri scandinavi care a reușit acest lucru. Are relații și cu Hermann Göring: anunță căsătoria sa cu actrița Emmy Sonnemann și este invitată la nunta sa. Afirmă despre Hitler: ”Îl simți imediat. Pare singuratic. Ochii săi te privesc direct, strălucind de forță, arătând o inimă de copil”.

Vizitează Germania în timpul Jocurilor Olimpice din 1936, la invitația lui Hitler. Hitler consideră că Inga Arvard este „Un exemplu perfect de frumusețe nordică”. I-a dat lui Arvard o fotografie a sa cu autograf: „Lui Inga Arvard pentru o amintire prietenoasă” . În presă apare o fotografie a lui Inga cu Hitler. Se pare că Arvard a părăsit Germania atunci când a fost întrebată de ministrul de Externe german dacă dorește să spioneze în Paris.

Deși scrie despre Hitler nu a îmbrățișat niciodată în totalitate ideologia sa, iar relația cu el i-a umbrit cariera. Ulterior Arvrd a negat față de apropiați faptul că ar fi fost pro-germană, dar colegi de la Columbia University au afirmat că avea o atitudine antisemită virulentă. Atitidinea lui Arvard față de Hilter s-a schimbat după atacul de la Pearl Harbour din 1941. În 2017, John Toohey a publicat un articol în care afirmă că Inga Arvard a fost femeia care „i-a furat inima lui Hitler”

Relația cu Kennedy: O ”romanță interzisă”

Face cunoștință cu tânărul Kennedy la Washington prin intermediul surorii acestuia, Kathleen, care era și ea jurnalistă. Împrejurările în care s-au cunoscut cei doi și relația care s-a născut sunt descrise în biografia surorii lui Kennedy de Dave Quinn în care se arată: „Ca multe femei înainte și după ea, Arvard a căzut sub vraja lui Kennedy” . Arvard i-a mărturisit unui coleg de la ziarul „Times Herald”: „Mi s-au lipit ochii de el”. Între Kennedy și Inga Arvard se naște o „relație romantică”. Mai târziu, Inga a afirmat că a fost vorba doar o „relație trecătoare”.

După prima lor întîlnire, Inga, care avea 28 de ani, îl descrie pe Kennedy (24 d ani): „Avea ochi albaștrii, naturali, ambițioși, calzi”. I-a mărturisit unui prieten jurnalist că a fost fermecată de el. Arată cu discutau politică și istorie, ceea ce, se pare, că i-a folosit lui Kennedy în viitoarea sa carieră. La 27 noiembrie 1941, în ziarul „Washington Times Herald”, Inga Arvad, l-a prezentat cititorilor pe tânărul de 24 de ani, John F. Kennedy, ca pe "un băiat cu viitor".

După intrarea Statelor Unite în război, Kennedy a fost repartizat la departamentul de informații al Marinei americane. Atunci când au apărut zvonuri despre relația sa cu Inga Arvard, el a fost mutat, la Georgetown, pe un post în care nu mai avea acces la informații secrete, dar cei doi au continuat să se vadă.

La 6 februarie 1942 , Inga a sosit la Georgetown unde s-a cazat, sub un nume fals, la „Fort Sumter Hotel” și s-a întâlnit cu Kennedy. Întâlnirea lor a fost urmărită de FBI. Un prieten, John White, le înlesnește întâlnirile secrete, căci Fejos era cunsocut a fi un „gelos exploziv”. De altfel, În timpul acestei relații, Inga divorțează de Fejos care angajase un detctiv pentru a o urmări pe Arvard. Aceasta îi mărturise lui Kennedy că vrea să divorțeze și l-a întrebat dacă ar vrea să se căsătorească cu ea. Kennedy a părut „nehotărât”, ceea ce a înfuriat-o pe Inga. Totuși, se pare că Kennedy s-a interesat la un preot dacă Inga se poate converti la catolicism. Mai tîrziu, Inga a mărturisit că ar fi putut lupta pentru Kennedy „ca o tigroaică”, dar, pentru că se considera „prea bătrînă” pentru o asemenea relație și deoarece el era legat strîns de familia sa, a renunțat...

Între timp, în presă apar informații despre ”Romanța interzisă dintre JFK și fosta regină a frumuseții, suspectată agentă nazistă”. După ce, inițial, tatăl lui Kennedy, Joseph, în acea perioadă ambasador în Marea Britanie, aprobase tacit relația dintre cei doi, după ce au apărut bănuielile despre activitatea de agentă a lui Arvard, el „a intervenit în forță penrru a pune capăt afacerii”. Kennedy a fost de acord să întrerupă relațiile cu Arvard atunci când a aflat că ea era supravegheată de FBI.

După ce, în urma presiunilor tatălui lui Kennedy, cei doi s-a despărțit, au rămas în contact, întâlninu-se de câte ori era posibil. Atunci când Kennedy s-a remarcat prin faptele sale de arme, contribuind la salvarea echipajului vasului pe care se afla, Arvard a scris un articol depre „Tânărul erou al Marinei”. După ce a devenit președinte, Kennedy a ordonat ca avionul Air Force One să aterizeze la Davis-Monthan în Tucson pentru a se întâlni cu Inga. Potrivit aceleași surse, atunci când a aflat că Kenney a fost asasinat, Inga s-a refugiat în dormitorul său și a plâns ore întregi.

În 2007, o serie de scrisorile lui Kennedy către Inga (pe care o numea „Inga Binga”) au fost scoase la licitație la agenția „Christie's”. În una din scrisorile sale, Kennedy deplângea faptul că „Războiul este o afacere murdară”. Arvard: „Aș fi bucuroasă să te întâlnesc din nou”. Atunci când s-a încheiat relația în 1942 Inga i-ar fi spus : „Tu ai două lucruri importante: tu însuți și tatăl tău”

Unul din autorii care s-au ocupat de această relație, Scott Farris, afirmă că Inga a fost „Marea dragoste a lui Kennedy”, căci l-a înțeles pe Jack mai bine decât propria familie. Un alt comentator arată că ea ” a fost „singura femeie alături de care Kannedy se simțea el însuși”. Atunci când s-a căsătorit cu Jacqueline Bouvier în 1953, Inga i-a trimis o telegramă de felicitare lui Kennedy, dar nu s-au mai văzut niciodată.

„Un fel de Mata Hari” ?
În legătură cu relația lui Inga Arvard cu Jack Kennedy, FBI, șeful său, John Edgar Hoover au considerat că sunt necesare investigații mai ales că, din noiembrie 1941, John F. Kennedy făcea parte din departamentul de informații al Marinei Statelor Unite. Aceste investigații au fost declanșate de o fotografie a lui Arvard cu Hitler, asupra căreia a atras atenția chiar sora lui Kennedy, Kathleen, înainte să dispară într-un accedent de avion.

Investigațiile au constat în ascultarea convorbirilor ale lui Arvard, între care și acelea cu Kennedy. Superiorul lui Kennedy, căpitanul Seymour A.D. Hunter, considera că Arvard ar fi putut acționa ca „un fel de Mata Hari”. Într-un un memorandum al FBI din 21 ianuarie 1942 către procurorul general al Statelor Unite, se arăta că „O combinație a acestor fapte indică faptul că este posibil ca Arvard să fi fost angajată în cel mai subtil tip de activități de spionaj împotriva Statelor Unite”.

Chestiunea era însă delicată pentru că tatăl său Joseph P. Kennedy era ambasador în Marea Britanie. Legăturile lui Kennedy cu Arvard au intrat și în atenția Oficiului naval de informații, ele ajunfând ajungând și la președintele Roosevelt.

Într-o scrisoare a FBI din 16 iulie 1942 către Marvin McIntyre, confidentul personal al Roosevelt, se arăta că președintele solicita ca Arvard să fie urmărită, căci „Au fost numeroase zvonuri despre ea și despre trecutul ei și am făcut un control general al activităților ei”.

Deși concluzia anchetei a fost că Arvard nu fusese autoarea unei „fapte ilegale” și nu există dovezi care să demonstraze că ea acționase ca agentă, s-a hotărât transferarea lui Kennedy la o altă unitate unde nu mai avea acces la informații secrete, în ianuarie 1942. Mai târziu, Kennedy a afirmat că acest transfer s-a datorat lui Hoover. La 17 ianuarie 1942, unul din directorii FBI i-a raportat lui Hoover că „Nu există nimic substanțial în ceea ce privește svonul că Arvard ar fi, de fapt, o spioană nazistă”

La 27 ianuarie 1943, Inga i-a adresat o scrisoare lui Clyde Tolson, adjunctul lui J. Edgar Hoover, cerându-i să-i mijlocească o întîlnire cu acesta pentru a discuta „chestiuni personale”. Au rămas necunoscute motivele pentru care Inga dorea să se întâlnească cu Hoover. Această întrevedere nu a avut loc totuși. Ce mărtirisire ar fi vrut să-i să îi facă Imga Arvard lui Hoover?

Avînd în vedere că, pentru moment, Arvard a fost disculpată, după război, în urma căsătoriei ei cu actorul Tim McCoy, i s-a acordat cetățenia americană în 1946. Totuși investigațiile au continuat mai mult sau mai puțin discret, multă vreme, urmărindu-se contactele dintre Kennedy și Inga Arvard, dar și unele relații pe care ea le avusese.

Explicații târzii

Astfel, prezumțiile în ceea ce privește conduita lui Inga Arvard în perioada interbelică nu au dispărut, afectându-i și viața particulară. Atunci când Robert Boothby, membru al parlamentului britanic, a cerut-o în căsătorie pe Inga Arvard, în mai 1945, după ce inițial a acceptat, a respins propunerea, invocând faptul că mai existau bănuieli legate de relația sa cu Hitler, ceea ce ar putea avea un efect negativ asupra carierei lui Boothby.

După război, Arvard a arătat însă că, de fapt, nu l-a întâlnit pe Hitler decât cu ocazia interviurilor pe care i le-a luat și că în realitate disprețuia politica lui Hitler.

„Legături periculoase”
În același timp, au fost scoase la iveală o serie de relații pe care Inga Arvard le-ar fi avut cu personaje apropiate de Germania lui Hitler. Astfel, ea a fost suspectată de a fi fost amanta lui Axel Wenner-Gren (1881-1961), un industriaș suedez aflat pe lista neagră a Departamentului de Stat al SUA pentru relațiile sale cu Germania în timpul războiului. Wenner-Gren era considerat priten al lui Hermann Göring. Mai târziu, avusese relații cu ducele de Windsor, fostul rege Edurad VIII, cu simpatii naziste.

Un raport al FBI ar fi documentat faptul că Wenner-Gren îi pusese la dispoziției lui Arvard o sumă de bani în timpul studiilor sale. Principalul motiv pentru investigarea lui Arvard sa a fost de a se explora posibilitatea ca ea să fi fost angajată de Wenner-Gren ca agent privat de informații. Totuși, documente directe referitoare la relațiile lui Arvard cu industriașul suedez nu au fost identificate.

„Dosarele lui Hoover”

Este un fapt dovedit că șeful FBI, a întocmit „dosare” referitoare la relațiile sentimentale pe care le-ar fi întreținut președinții Statelor Unite. Între altele, ar fi fost în posesia unor informții despre legăturile extraconjugale ale soției președintelui Roosevelt, Eleanor, între care și aceea cu Joseph Lash, „un scriitor comunist”. Hoover ar fi avut informații și despre legătura sentimentlă a președintelui Dwight Eisenhower cu Kay Summersby.

În ceea ce îl privește pe Kennedy, Hoover era în posesia de dovezi în legătură cu relațiile sale cu Angie Dickinson, Kim Novak și Marilyn Monroe, dar și cu Inga Arvard. L ista femeilor cu care Jack a avut relații se afla în posesia lui Hoover, dar nici una nu s-a bucurat de atâta atenție ca Arvard, pe care șeful FBI o conidera o „dușmană personală” a sa.

De fapt, aceste investigații intense ale lui Hoover, „vânătoarea sa de spioni” se datora și faptului că era obsedat de inflitrarea de agenți la nivele superioară ale guvernului, pe care însă, multă vreme, nu reușise să îi identifice. În mare măsură temerile lui Hoover erau întemeiate, dar amploarea activității acestor rețele a fost demonstrată după război, prin ”Operațiunea Venona” și alte investigații.

La un moment dat, Hoover l-a informat pe Kennedy, devenit președinte, că deține informții despre relația sa cu Inga. După unele opinii, acesta a fost motivul pentru care care președintele i-a extins prerogativele. În ceea ce o privește pe Inga Arvard, dosarul ei la FBI număra 1200 de pagini, el rămânând multă vreme secret.

Cazul a reintrat în atenție

Relațiile dintre John Fitzerald Kennedy cu Inga Arvard, posibilitatea ca ea să fi acțiomat pe lângă viitorul președinte al Statelor Unite ca „agentă” au reintrat în atenția cercetătorilor, dar mai ales a jurnaliștilor, în ultima vreme, dovadă în acest sens fiind numeroasele lucrări consacrate acestei teme „fierbinți”.

Unele dintre ele însă păcătuiesc prin înclinația pentru latura „senzațională” a acestei relații. Astfel, încă în 1976, cotidianul „Los Angeles Times„ publică articolul ”Kennedy Affair With Spy Suspect” (”Relația lui Kennedy cu o spioană suspectă”) Dar interesul pentru această relație a „izbucnit” mai ales în anii 2000. Scott Farris, în volumul „ Inga-marea dragoste a lui Kennedy. Frumusețea perfectă a lui Hitler și primul suspect a lui Edgar Hoover” (2016) consideră că ”Inga era inocentă, dar nu a știut să își apere cauza”.

În volumul lui Peter Kross „Secretele celui de al Doilea Război Mondial. Misterioasa Inga Arvard” (2016) se arată că „O frumusețe enigmatică, Inga Arvard care ar fi lucrat pentru naziști și l-a implicat pe viitorul președinte al Statelor Unite într-o rețea de intrigi”. Relația lui Kennedy cu Inga Arvard face și obiectul volumului lui Tierney Mcahhe

„În interiorul romanței intrezise a lui Kennedy cu fosta regină a frumuseții suspectată de a fi fost agentă nazistă”.

În fine, chiar în 2017, John Toohey a publicat articolul „Femeia care a furat inima lui Hitler și a lui Kennedy”. Faptul că și în biografia lui Kennedy au existat o serie de episoade obscure, între care acela al relațiilor sale cu Inga Arvard, i-a preocupat și pe unii din cercetători și jurnaliști, între care Robert Dallek în volumul „An Unfinished Life: John F. Kennedy 1917-1963” (2003)

O „capcană de miere”

Dar lucrarea care a oferit revelații tulburătoare, stârnind cele mai multe contrverse a fost volumul lui Seymour M. Hersh, „The Dark Side of Camelot” ( 1998) în care, între altele, se afirmă că Kennedy a avut, în 1963, relații cu o femeie originară din Republica Democrată, Ellen Rometsch, bănuită a fi fost spioană. Presupunerea se bazează pe o serie de documente din arhivele FBI și CIA, precum și pe memoriile unui cunoscut jurnalist Ben Bradlee "Conversații cu Kennedy” (1975).

Născută, în 1936 , Ellen s-a refugiat din Germania de est unde devenise totuși membră a partidului comunist. A fost bănuită a fi fost agentă sub acoperire diplomatică la ambasada Republicii Federale Germane în Statele Unite, la începutul anilor 1960, unde activa soțul ei Rolf Rometsch. O serie de publicații americane, între care „Daily Mail„ au publicat știrea că ea ar fi avut o relație amoroasă cu John Kennedy, dar și cu alte personaje importante din societatea americană.

În timpul staționării sale în Statele Unite, Ellen Rometsch, ar fi fost prezentă și în „Quorum Club” din ”Carroll Arms Hotel” din apropierea Senatului. frecventat de persoane din mediul politic, între care și John Kennedy. Relațiile pe care le-ar fi satabilit i-ar fi dat posibilitatea de a afla informații importante.

În 1978, Bobby Baker și Larry L. King publică un volum în care arată că acest stabiliment era frecventat de numeroși senatori, membrii ai Congresului și alte persoane din sfera politică.

În caz că asemenea informații s-ar verifica, se poate spune că Kennedy a avut de a face cu o „capcană cu miere”, cum este denumită în limbaj informativ metoda prin care anumiți politicieni sunt atrași în relații cu prostituate în vederea dobândirii de informații secrete.

Cazul ar putea avea unele similitudini cu așa-numta ”Afacere Profumo” din acea perioadă din Marea Britanie, în cursul căreia un ministru fusese spionat într-un bordel de prostituata Christine Keeler.

Încercări de mușamalizare
În august 1963, Ellen este expulzată din Statele Unite din cauza „comportamentului său în Washington”. Se pare că această expulzare se produsese și la intervenția lui Robert Kennedy, care îndeplinea funcția de procuror general, pentru a escamota relațiile fratelui și a altor personalități din Washington cu Ellen Rometsch. În același timp, se pare că Robert Kennedy a intervenit pentru ca nici în presă să nu apară informații despre acest caz.

Scandalul a izbucnit totuși în octombrie 1964 când jurnalistul Clark R. Mollenhoff publică raportul „Des Moines Register” în care se arată că Ellen Rometsch ar fi avut relații cu „personalități înalte de la Casa Albă”.

În ciuda eforturilor de mușamalizare, cazul intrase în atenția lui J. Edgar Hoover și, încă în iulie 1963, Rometsch fusese chestionată de agenți ai FBI care ajunseseră la concluzia că „probabil ea fusese spioană sovietică”.

Totuși Hoover a comunicat unui grup de senatori că nu există "dovezi" că Rometsch era agentă. Pe de altă parte Hoover l-a informat pe Robert Kennedy că ”Avem informații că nu numai fratele Dvs., președintele, ci și alte persoane din Washington au avut relații cu această persoană suspectă a fi fost agentă”. În arhivele FBI, dosarul lui Ellen Rometsch număra 478 de file, dar acesta a fost distrus la un moment dat.

Cazul părea închis și totuși, în 2013, „Die Welt” publică articolul „John F. Kennedy und seine Geliebte aus der DDR” („John F. Kennedy și iubita sa din RDG”). Au urmat alte intervenții în presă, astfel încât cazul a revenit din nou de actualitate în anii din urmă, fără însă să fi putut să fie elucidat pănă la capăt.

Amantă a președintelui și a șefului Mafiei

Există și un caz în care a fost implicată o persoană din „anturajul sentimental” al președintelui Kennedy care nu a fost o „afacere de spiona„ ci de mijlocirea și trasmiterea de informații confidențiale cu caracter ilicit. Despre Judith Exner (Campbell) (1934 – 1999) au circulat informații că ar fi fost amanta președintelui John F. Kennedy și a conducătorului Mafiei Sam Giancana . Tatăl ei a fost un arhitect de origine germană.

A fost conisderată „incredibil de frumoasă”( "stunningly beautiful"). A pretins că a avut o reșație de 18 luni cu senatorul John F. Kennedy, începând din 1960, care a fost continuată când acesta a fost ales președinte al Statelor Unite. Ulterior, Campell s-a căsătorit, în 1975, cu jucătorul de golf Dan Exner de care a divorțat în 1988.

Potrivit unor articole de presă („Washington Monthly”, februarie 1960) Campbell și Sinatra s-au întîlnit în Las Vegas cu care ocazie cântărețul i-a prezentat-o lui Kennedy, la acea vreme senator și candidat la președinția Statelor Tot în a doua parte a anului 1960 Siantra a prezentat-o pe Campbell și lui "Sam Flood,"care, de fapt, era Sam Giancana, coducător al Mafiei din Chicago cu care de asemenea a avut o relație, ca și cu asociatul său John Roselli.

În memoriile sale publicate în 1977, Campbell, devenită prin căsătorie Exner, și-a publicat memoriile („ My Story”) în care a arătat că devenise „amantă” a lui Kennedy pentru o perioadă de doi ani, vizitându-l frecvent pe acesta la Casa Albă după ce acesta a devenit președinte. Afirmațiile sale se sprijină și pe înregistrări telefonice și alte documente, deși persoane din anturajul președintelui au negat aceste afirmații.

„Prieten apropiat”
Exner a intrat în atenția mediilor atunci când a fost chemată să depună mărturie în fața „Church Committee” care a examinat implicarea Mafiei în tentativa CIA de asasinare a lui Fidel Castro în 1975. În raportul comisiei s-a arătat că un „prieten apropiat” al președintelui Kennedy a fost, în același timp, un apropiat al lui Sam Giancana. Presa ( „The New York Times”) l-a identifiat pe acest „prieten” în persoana lui Exner care însă, într-o conferință de presă, a negat că ar fi avut cunoștință de relațiile lui Kennedy cu Mafia.

Tot în Mmoriile sale, Exner a arătat că relațiile sale cu Kennedy au avut un caracter „cu totul personal” (”entirely personal”). De asemenea, a afirmat că Giancana nu i-a cerut niciodată informații de la Kennedy. S-a referit și la relațiile lui Kennedy cu alte femei între care Inga Arvard. Asistentul personal al lui Kennedy, David Powers a negat că acesta ar fi avut relații cu Exner.

Mărturii contradictorii
Într-un interviu acordat, în 1988, revistei „People”, Exner a prezentat o altă variantă, afirmând că, de fapt, mințise în fața „Church Committee” și chiar în Memoriile sale. A arătat că Kennedy o rugase să îl contacteze în numele său pe Giancana și să-i mijlocească o întîlnire cu acesta care ar fi avut loc în 1960 în timpul campaniei pentru alegerile prezidențiale. Pentru 18 luni în perioada, 1960-1961, Ea ar servit ca „legătură” („link”) între Kennedy și Giancana. În cursul a aproximativ 10 întîlniri, cei doi au discutat despre asasinarea lui Fidel Castro.

În 1997, Exner a acordat un nou interviu publicației „Vanity” în care a prezentat o altă variantă a „istoriei” după care Keneddy i-ar fi destăinuit planurile sale în legătură cu Cuba și a folosit-o pentru a-i duce sume de bani lui Giancana. Acești bani ar fi provenit de la diferiți „contractori”, o serie de persoane interesate în dispariția lui Castro, între care și Robert Kennedy.

Într-un inteviu acordat reporterului de investigație Seymour Hersh, Exner a reluat aceste afirmații: "Jack a fost nesăbuit, atât de nesăbuit". A susținut, de asemenea că a avortat copilul lui JFK.

În sfârșit, Exner a afirmat că a pus capăt relației cu John Kennedy pentru că nu a dorit să devină doar „o altă femeie” (''the other woman”). Aceste afirmații contradictorii ale lui Exner au fost negate de persoane din anturajul lui John Kennedy. De asemenea, în rapoartele FBI și ale Serviciului Secret al Casei Albe s-a afirmat că, de fapt, ea a fost un „martor nesigur” ("unreliable witness,"), suferind de „instabilitate, depresie și paranoia”.

Cazul a fost realuat în 2015, când publicația „The Washington Monthly” a publicat articolul "The Exner File: Truth and fantasy from a president's mistress" („Dosarul Exner. Adevăr și fantezie de la o amantă a președintelui”). În fine, în 2002. Exner a devemit eroina unui serial TV intitulat „Power and Beauty”.

... În ceea ce privește de Inga Arvard , existența ei ulterioară a fost cât se poate de „nevinovată” pentru o presupusă spioană. După căsătoria cu un actor și militant pentru drepturile indienilor nord-americani , ea a participat la campaniile acestuia, petrecându-și cea mai mare parte a existenței în ranch-ul din Wyoming. De asemenea, Inga nu a părăsit cu totul preocupările sale legate de lumea filmului, participând, în 1946, alături de actrițe renumite la promovarea filmului „Duel in the Sun” în regia lui David O. Selznick.

Într-un interviu acordat ulterior Ellen Rometsch a declarat că nu a fost niciodată spioană. De remarcat că în arhivele secrete ale Stasi numele său nu figurează. În ultima parte a vieții, Judith Exner a devenit...pictoriță.

 
În Biserica Sfântului Mormânt nu poate fi îngropat Iisus În Biserica Sfântului Mormânt nu poate fi îngropat Iisus(0)

În Biserica Sfântului Mormânt nu poate fi îngropat Iisus.Dacă n-ai ajuns încă la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, cunoscută ca locul înmormântării lui Hristos, poți să mai aștepți puțin, până când nu vor mai exista dubii că acolo a fost îngropat Iisus. Există date științifice care contrazic faptele scrise în Noul Testament.

Mormântul în care se crede că Iisus Hristos a fost îngropat este mai nou decât se credea, spun oameni de știință. Testele efectuate pe rămășițele unei peșteri de calcar în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim au fost datate ca fiind din anul 345 era noastra.

 

Astfel, peștera, cea mai veche rămășiță arhitecturală, are o vechime de vreo 1.700 de ani. Procesul științific a analizat substanțele chimice din rămășițe, pentru a afla cât timp a trecut de când au fost expuse la lumină. Dovezi arhitecturale anterioare găsite în jurul acesteea, datează doar din perioada Crusader, în urmă cu aproximativ 1.000 de ani.

În timp ce Noul Testament spune că Iisus a murit fie în 30, fie în 33 era noastră, datele istorice sugerează că romanii au găsit și au consacrat mormântul în 326. Data corespunde domniei lui Constantin I, împăratul roman care s-a convertit la creștinism și a declarat această religie ca fiind cea oficială a imperiului. Din acest punct istoric, s-a început construirea de monumente mari pentru Hristos.

Mormântul a fost complet distrus și apoi reconstruit în 1.009, determinând istoricii să se aibă dubii legate de vechimea acestuia. Savanții se îndoiesc că Biserica Mormântului Sfânt este și locul îngropării lui Hristos, mormântul descoperit de romani. Cele mai recente teste științifice, efectuate de Universitatea Tehnică Națională din Atena întăresc acest crez. Tehnica utilizată pentru teste este denumită luminiscență stimulată optic (OSL). Ea determină cât a trecut de când sedimentul de cuarț din probele de mortar ale mormântului au fost expuse la lumină.

Datele colectate de cercetători nu sunt, deci, corelate cu datele găsite din Biblie. Mormântul a fost deschis publicului pentru prima dat secolul trecut, când oamenii de știință au început să restaureze un altar. În timp ce nu există un argument arheologic, care să spună că mormântul aparține lui Iisus din Nazaret, Biserica Sfântului Mormânt este cel mai răspândit și acceptatpunct de reper pentru faptele biblice.

 
Lucruri amuzante despre toaletă şi evoluţia ei Lucruri amuzante despre toaletă şi evoluţia ei(0)

Ştiaţi că un om petrece, în medie, de-a lungul existenţei sale, 6.500 de ore la toaletă? Acest lucru înseamnă aproximativ un an şi jumătate din viaţa sa. Mai mult decât atât, persoanele care au un telefon mobil cu multe aplicaţii instalate, şi îl iau cu ele la toaletă, vor petrece şi mai mult timp “pe tron”.

Dacă există un lucru pe lumea asta care este comun tuturor oamenilor atunci acela este “chemarea naturii”. Dar, în funcţie de locul în care trăim, nu este întotdeauna posibilă eliminarea deşeurilor corporale în condiţii de siguranţă şi responsabilitate.

Ziua mondială a toaletelor (sărbătorită anual pe data de 19 noiembrie) vizează inspirarea acţiunilor de combatere a crizei sanitare globale. Astăzi, 4,5 miliarde de oameni trăiesc fără o toaletă de uz casnic, care să dispună de aceste deşeuri în siguranţă.

Ştiaţi că...?

1. Înainte de apariţia primelor latrine publice, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, oamenii obişnuiau să îşi facă nevoile pe câmp, sub ascunzişul arborilor tuia din frumoasele grădini franceze, pe stradă, sub cireşi sau oriunde erau feriţi de privirile trecătorilor.

2. În secolul al XIII-lea, practica era „totul în stradă”. Oamenii aruncau apele folosite pe fereastră, şi, uneori, se auzeau strigăte de avertisment precum „Păzea, că pică!” sau „Păzea la apă!”. Erau la modă anecdotele cu persoane de vază ce se treziseră cu conţinutul unei oale de noapte în cap. Chiar şi regelui Ludovic cel Sfânt i s-ar fi întâmplat aşa ceva.

3. Regele George al II-lea al Marii Britanii a murit pe toaletă. Se întâmpla în anul 1760. Conform relatărilor vremii, regele s-a trezit, şi-a băut ciocolata, a intrat în toaletă, după care valetul său a auzit un zgomot ca de accident.

4. După vasele de sticlă şi oalele de lut, au apărut aşa-numitele scaune perforate. Isabela de Bavaria, soţia regelui Carol al VI-lea al Franţei, avea un astfel de scaun decorat cu catifea albastră, iar Filip cel Lung comandase un scaun acoperit cu o stofă de lână neagră numită „oacheşică”.

5. Ludovic al XI-lea dispunea de un „jilţ intim”, înconjurat de o perdea. Registrele sale de cheltuieli arată că regele achiziţiona câlţi de in, precursorii hârtiei igienice.

6. În perioada Renaşterii, oalele de noapte se regăsesc până şi în inventarele de succesiune. Uneori, oamenii se foloseau de şeminee pentru a-şi “uşura pântecele”.

7. Ludovic al XIII-lea îşi primea oaspeţii aşezat pe tron. Fiul lui Ludovic al XIV-lea proceda la fel.

8. Primul pas pe calea igienei publice are loc odată cu decizia contelui de Angiviller ca toţi arborii tuia din grădinile Tuileries să fie tăiaţi, iar, în locul lor, să se construiască latrine unde intrarea costa două parale.

9. În 24 de ore, cantitatea de urină eliminată de un om se ridică la aproximativ 1.250 de grame, ceea ce înseamnă 450 de kilograme pe an.

10. Când tragi apa, consumi aproximativ 6 litri de apă curată. De asemenea, în unele cazuri, consumul de apă poate ajunge şi până la 26 de litri dintr-o singură activare a mecanismului de la toaletă.

11. Există un muzeu în New Delhi care urmăreşte istoria toaletei din ultimii 4.500 de ani, revista Time l-a clasat ca fiind pe locul trei între cele mai ciudate muzee ale lumii (foto mai jos).

 
Rusia mai face un pas spre totalitarism. Rusia mai face un pas spre totalitarism.(0)

Preşedintele Rusiei a promulgat, sâmbătă, legea care permite ca orice instituţie internaţională de presă să fie desemnată drept ”agent din străinătate”, ca reacţie faţă de înregistrarea sub această desemnare a postului RT în Statele Unite.

Legea a fost adoptată în unanimitate de Duma de Stat, Camera inferioară a Parlamentului rus, la jumătatea lunii noiembrie, şi de Consiliul Federaţiei, Camera superioară a Parlamentului rus, în această săptămână.

Conform acestei legi, orice instituţie media care activează în Rusia şi are finanţare din altă ţară poate fi considerată “agent din străinătate”. Măsura va putea să fie aplicată oricărei entităţi ”care distribuie mesaje imprimate, audio sau audiovizuale” în cazul în care ea ”primeşte bani de la un Guvern străin (...) organizaţii străine sau internaţionale sau de la cetăţeni străini”.

Această măsură - care plasează o sabie a lui Damocles deasupra presei prezente în Rusia şi care este finanţată din străinătate - constituie un nou episod de tensiune între Moscova şi Washington în legătură cu acuzaţii de amestec rus în alegerile prezidenţiale câştigate de Donald Trump în 2016.

De fapt, ruşii au extins la nivelul presei o lege care datează din 2012 şi care privea, până acum, doar organizaţiile neguvernamentale (ONG). Legea din 2012 cu privire la ”agenţii din străinătate” obligă ONG-urile care beneficiază de o finanţare din străinătate şi care au o ”activitate politică” - o formulare vagă - să se înregistreze sub această denumire controversată, care o aminteşte pe cea folosită în perioada comunistă. Acest lucru obligă entităţile vizate să dea informaţii autorităţilor despre situaţia lor financiară şi să precizeze în documentele pe care emit să sunt clasificate ca atare.

Vedeti legile care vor sa fie promulgate de PSD in urmatoarea luna !

Altă lege, adoptată în 2015, care o completează pe prima, permite să se califice drept ”indezirabile” organizaţii străine active în Rusia. Ele pot ulterior să fie interzise, indiferent că este vorba despre ONG-uri, fundaţii sau întreprinderi.

Mai multe ONG-uri au fost nevoite să renunţe, după adoptarea acestor două legi în Rusia, la o finanţare străină, care le era indispensabilă, în timp ce altele şi-au încetat activitatea.

RT a anunţat, la 13 noiembrie, că s-a conformat exigenţelor americane şi s-a supus legii FARA (Foreign agents registration act), care obligă orice societate ce reprezintă o ţară sau o organizaţie străină să prezinte cu regularitate rapoarte autorităţilor americane cu privire la relaţiile sale cu un stat sau instituţie, sub ameninţarea blocării conturilor.

Aceste exigenţe au provocat furia Moscovei, iar preşedintele rus Vladimir Putin a denunţat un ”atac împotriva libertăţii de expresie” care îndeamnă la o ”ripostă adevcată şi similară”.

Washingtonul acuză RT şi agenţia de presă Sputnik - controlate de statul rus şi care emit în mai multe limbi - de răspândirea propagandei Kremlinului şi le suspectează că au încercat să influenţeze campania din alegerile prezidenţiale în 2016.

 
Cine l-a inspirat pe Ian Fleming in crearea personajului James Bond ? Cine l-a inspirat pe Ian Fleming in crearea personajului James Bond ?(0)

V-ati intrebat vreodata daca uimitorul personaj James Bond, eroul atator filme de actiune a fost doar rodul imaginatiei bogate a scriitorului britanic Ian Fleming sau chiar a existat in realitate? Fleming insusi a fost ofiter de informatii, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, fiind cunoscut, in cercul sau de prieteni, pentru numeroasele legaturi amoroase pe care le-a avut, precum si pentru pasiunea acerba pentru lichioruri fine si masini rapide. Si totusi nu el a fost sursa de inspiratie pentru celebrul supererou din romanele sale...

„Numele meu este Popov. Dusko Popov”

„Mirosul de parfum, fum si sudoare din cazinou e ametitor la ora trei dimineata. Atunci, macinarea sufleteasca produsa de mizele uriase – un amestec de lacomie si teama si tensiune nervoasa – devine de nesuportat si simturile se trezesc si se razvratesc... James Bond stiu, deodata, ca era obosit.” In acest fragment din „Casino Royale”, tot ceea ce trebuie sa facem e sa inlocuim numele lui James Bond cu cel al lui Dusko Popov si vom avea insusi personajul visat de Fleming.

Vi-i imaginati insa pe Sean Connery, Daniel Craig, Pierce Brosnan sau pe oricare actor i-a dat viata agentului 007, imbracat la patru ace, intrand intr-un cazino si prezentandu-se „Numele meu este Popov. Dusko Popov.” Parca nu prea are acelasi farmec ca „Bond. James Bond”, nu? Dar povestea lui Dusko Popov, un agent dublu care a actionat in cursul razboiului, este suficient de incitanta incat sa sugereze ca el a fost, de fapt, faimosul spion fictiv.

Agent dublu

Fleming insusi a recunoscut ca intalnirile cu diverse personaje, in timpul razboiului, l-au influentat profund in construirea romanelor cu Bond. O asemenea intalnire a avut loc la cazinoul din Estoril, in Portugalia, in 1941. Aici, viitorul scriitor l-a cunoscut pe Popov, care juca baccara cu un adversar foarte bogat, din Germania nazista. Ca agent al MI6, Fleming fusese trimis sa-i asigure paza lui Popov, care avea la el suma de 40.000 de dolari, alocata de serviciile secrete britanice. La momentul culminant, Popov a pus intreaga suma pe masa – o suma uriasa, reprezentand, pe atunci, de zece ori mai mult decat un salariu mediu pe un an. Intreaga sala a amutit, iar adversarul spionului s-a retras din joc. Dar cine era acest temerar Popov? Nascut ca Dusan Popov, in Serbia, in 1912, a primit o educatie aleasa, a obtinut o licenta in Drept si si-a infiintat propria firma de avocatura. Vorbea fluent germana si avea puternice legaturi de afaceri cu germani influenti, care se opuneau ascensiunii naziste.

La inceputul razboiului, Popov, pe atunci ofiter de informatii al Regatului Iugoslav, a reusit sa se infiltreze in serviciile secrete naziste, Abwehr. Conside-randu-l o persoana de incredere, noii lui superiori l-au trimis la un curs de perfectionare, dandu-i numele de cod Ivan. Apoi, Popov a plecat la Londra, ca refugiat iugoslav si si-a exprimat dorinta de a contribui la lupta contra invadatorilor nazisti ai tarii sale. Sceptice initial, autoritatile britanice l-au cooptat in reteaua MI6, dandu-i, la randul lor, un nume de cod: Tricicleta.

Omul care l-a pacalit pe Hitler

Acest joc dublu al lui Popov s-a dovedit foarte important in infrangerea nazistilor. Germanii ii solicitau informatii, britanicii ii furnizau informatii false, dar cu un mare grad de credibilitate, astfel incat tanarul a ajuns sa fie considerat unul dintre cei mai utili agenti secreti ai nazistilor. Cea mai mare realizare a sa a fost sa-i convinga pe germani ca Aliatii pregateau debarcarea nu in Normandia, ci in Canalul Manecii, langa Calais. Acest lucru l-a determinat pe Hitler sa mute o mare parte dintre fortele sale departe de plajele unde trupele aliate au debarcat, lucru care a contribuit decisiv la succesul operatiunii din Normandia. Reusita lui venea dupa ce, timp de cativa ani, Popov statuse in America, pe banii Abwehrului. El incercase zadarnic sa-i avertizeze pe cei de la FBI ca japonezii, aliati cu germanii, pregatesc un atac de amploare la Pearl Harbour, pentru ca americanii, circumspecti, nu l-a crezut.

Chefuri, femei, bautura si tutun

Ca si fictivul James Bond, adevaratul Dusko Popov a fost un mare afemeiat. A trait o tumultuoasa poveste de dragoste cu actrita Simone Simon, la Paris si era cunoscut pentru stilul sau flamboaiant de viata, pentru chefurile si aventurile cu numeroase femeie. Se stie ca a folosit majoritatea banilor dati de nazisti pentru a organiza petreceri cu celebritati si a merge la schi in cele mai luxoase statiuni americane, livrand, in tot acest timp, informatii false germanilor.

Ironia sortii face ca Dusko Popov sa fie singurul om din Al Doilea Razboi Mondial care a fost decorat, pentru meritele sale, atat cu Ordinul Imperiului Britanic, cat si cu Crucea de Fier nazista! El a murit in 1981, dupa ani indelungati in care bause cantitati industriale de alcool si fumase milioane de tigari. Ian Fleming, marele lui admirator, era deja istorie de atunci, murind, din cauza unui infarct, in 1964.

 
Secretele relației dintre Adolf Hitler şi Eva Braun Secretele relației dintre Adolf Hitler şi Eva Braun(0)

Toate poveștile de dragoste sunt frumoase, dar multe dintre ele sunt mai puțin cunoscute și de aceea oamenii din întreaga lume devin curioși și își doresc să afle mai multe. O astfel de poveste a fost între Adolf Hitler și Eva Braun, o iubire stranie și misterioasă.Povestea lor de dragoste a fost un mister, despre care nu se știe foarte multe. Dar iată câteva dintre secretele relației dintre Adolf Hitler și soția sa, Eva Braun.

Eva Braun i-a fost fidelă lui Hitler
Eva Braun era cu 23 de ani mai tânără decât Adolf Hitler, iar relația lor a durat aproximativ 16 ani. Se spune că Hitler, la un moment dat, a comparat loialitatea soției cu cea a câinelui său, Blondi, asupra căruia a testat otrava înainte de a o lua el.

Prima lor întâlnire
Aparent, Adolf Hitler a întâlnit-o pe Eva Braun când ea avea în jur de 17 ani, iar el 40. Eva era pe atunci asistentă de fotograf. S-a îndrăgostit de el, întreaga ei familie s-a opus, dar sentimetele reciproce au învins.

Hitler nu i-a permis niciodată să-și arate sentimentele față de el în public
Adolf Hitler nu a dorit niciodată să-și împărtășească viața personală cu restul lumii. El a fost văzut întotdeauna ca cineva care-și iubește numai țara, în timp ce dorea să arate bine în fața adepților săi. Au fost împreună 16 ani, dar s-au căsătorit abia în ultima clipă.

Hitler a cerut informații despre familia Evei Braun înainte de a o întâlni
Adolf Hitler se îndoia de sângele ei, simțind că are sânge de evreu. El a cercetat temeinic familia Evei Braun și pe rudele sale, aflând în final că era ariană pură.

Povestea de dragoste dintre ei, versiunea Evei Braun
Pe de altă parte, jurnalul Evei Braun ne spune o poveste diferită. Ea povestește cum era controlată de Hitler, cum nu o lăsa să bea, să fumeze, să danseze sau să se vadă cu alte persoane în public. În jurnalul său, Eva spune că Hitler o iubea numai când voia el.

Eva Braun a încercat să se sinucidă înainte de căsătoria lor
Se pare că Eva Braun a încercat să se sinucidă de două ori: în 1932, respectiv în 1935. Ea spunea că s-a săturat de viața pe care o are și că nu este mulțumită de modul în care evoluează lucrurile.

S-au căsătorit numai pentru a muri împreună
De-a lungul celor 16 ani petrecuți alături de Adolf Hitler, Eva Braun a avut o singură dorință – să se căsătorească cu Hitler. Din fericire sau din nefericire, dorința ei a devenit realitate, dar acest lucru s-a întâmplat numai ca ei doi să moară împreună (prin sinucidere) pe 29 aprilie 1945.

 
Messalina, împărăteasa nimfomană Messalina, împărăteasa nimfomană(0)

Valeria Messalina, cea de-a treia soţie a împăratului Claudius, a rămas în istorie sinonimă cu viciul, desfrânarea şi manipularea. Dio Cassius ne relatează despre ea că „trăia în desfrâu şi silea şi pe celălalte femei să se prostitueze. Pe unele le obliga să se supună la actul sexual chiar în palat, în prezenţa şi sub ochii bărbaţilor lor. Pe acestea, care acceptau aşa ceva, le iubea şi le favoriza (iar pe bărbaţii lor) îi atrăgea de partea ei prin tot felul de cinstiri şi funcţii înalte. Alte familii în schimb, care nu se înjoseau cu asemenea murdării, erau ţinta urii ei, dacă nu şi victime”.

Căsătorită la numai 20 de ani cu Claudius, care era cu aproape 30 de ani mai mare decât ea, Messalina s-ar fi culcat cu 8.000 de bărbaţi, vestite fiind concursurile în care reuşea să satisfacă mai mulţi parteneri decât prostituatele înfruntate.

Născută în jurul anului 25 e.n, fiică a lui Marcus Valerius Messalla şi a aristocratei Domitia Lepida, despre Valeria Messalina nu se cunosc prea multe detalii dinainte de a căsătoria cu Claudius. Însă după încheierea mariajului, cruzimea şi desfrânarea de care a dat dovadă i-a îngrozit pe contemporanii ei, fiind considerată o degenerată lacomă şi periculoasă.

Pliniu cel Bătrân relata că Messalina obişnuia să-şi potolească poftele carnale în timpul unor competiţii organizate în bordeluri, împotriva celor mai bune prostituate. Messalina ar fi provocat-o la un moment dat pe cea mai faimoasă prostituată din Roma, Scylla, pentru a vedea care rezistă mai mult în timpul unui astfel de maraton sexual. După ce au făcut sex amândouă cu câte 25 de bărbaţi, Scylla ar fi cedat, însă Messalina a mai continuat câteva ceasuri. Deşi faima împărătesei ar fi putut să ducă la exagerarea numărului de bărbaţi care i-au trecut prin pat, cifra avansată este de 8.000.

Împărăteasa nu accepta refuzuri, iar cei care îndrăzneau să nu i se supună plăteau scump împotrivirea. Un caz celebru este cel al frumosului dansator şi actor Mnester, artist foarte iubit de popor. Istoricul Dio Cassius povesteşte că tânărul a refuzat favorurile Messalinei, iar aceasta a reuşit graţie unui decret semnat de Claudius să-l transforme într-un soi de sclav, pus la dispoziţia ei sub pretextul îndeplinirii anumitor servicii.

„Messalina, pentru care nu era destul să fie adulteră, curtezană şi prostituată la palat, prostituând şi alte femei nobile, dorea şi mai mult, după cum spune proverbul:să aibă mai mulţi soţi”, mai scria Dio Cassius. Astfel, cea de-a treia soţie a lui Claudius era capabilă să dezvolte adevărate obsesii pentru anumiţi bărbaţi, pasiuni violente care se dovedeau adesea fatale pentru aceştia. Cei mai mulţi sfârşeau ucişi după ce vicioasa împărăteasă se plictisea de ei, otrăvirea fiind modalitatea preferată de aceasta, cu ciuperci sau venin, notează ancient.eu.

Istoricul şi omul politic Tacitus a lăsat mărturii despre sfârşitul Messalinei, sentinţă la moarte care i-a fost adusă de iubirea vecină cu nebunia nutrită pentru un tânăr aristrocat ambiţios, Caius Silius, care se visa împărat. Desemnat consul graţie Messalinei, acesta a divorţat şi s-a dedicat cu totul împărătesei.

Influenţa exercitată de Messalina asupra lui Claudius a fost destul de puternică. A fost numită chiar şi „geniul cel rău” al lui Claudius. Unii istorici admit că ea era foarte tânără şi că a fost o unealtă, manipulată de către experimentaţii curteni, funcţionari imperiali şi oameni politici. Ea şi suporterii săi, cum am remarcat şi mai sus, impulsionau angoasele şi spaimele lui Claudius, ca să-l determine să-i lichideze fizic pe inamicii lor sau pe cei destestaţi de ei din diferite şi felurite motive. O avem pe Messalina prezentă la sărbătorirea triumfului sărbătorit de Claudius după cucerirea Britaniei:„soţia împăratului, Messalina, a urmat într-o trăsură carul triumfal al acestuia” . Totuşi, amestecul în activitatea cancelariei, nu i-a permis Messalinei cu adevărat să controleze în mod constant birourile acesteia, scrinia.

Izvoarele literare îi atribuie Messalinei şi alte vicii. Aceasta dorea cu aviditate să acapareze mari cantităţi de numerar şi parcuri, domenii. Messalina nu era interesată de problemele de stat decât numai în măsura obţinerii unor profituri personale. Este pretins şi faptul că Messalina, profintând de poziţie deţinută, ar fi vândut privilegii, comandamente militare, monopoluri acordate de către stat, chiar şi calitatea de cetăţean roman. Se pare că ar fi obţinut şi cruţarea unor liberţi meschini şi a anumitor conspiratori împotriva propriului ei soţ „contra cost”, în schimbul unor sume de bani.

În cele din urmă Claudius a fost cel care a ordonat uciderea Messalinei, temându-se că aceasta îl va îndepărta de la putere. Speriat, Claudius a fost sfătuit de libertul Narcissus să o ucidă pe Messalina, dar şi pe toţi amanţii acesteia. Hotărârea este luată după ce, profitând de absenţa lui Claudius, Messalina şi Silius se căsătoresc, graţie dreptului de separarea unilaterală existent la acel moment, aşa cum menţionează Tacitus.

Messalina este împiedicată să aibă o întrevedere cu Claudius. Aceasta se refugiază la mama sa, în grădinile de odinioară ale lui Valerius Asiaticus, pentru a-şi pregăti apărarea.

Comportarea lui Claudius din acele clipe vădeşte slăbiciunea şi teama acestuia de comploturi:„chiar dragostea înflăcărată ce o avea pentru Messalina şi-a înăbuşit-o, nu atât din cauza ruşinii publice, cât de teamă ca nu cumva iubitul ei Silius să-i ia tronul. Atunci, fugind la tabere în mod ruşinos şi tremurând de frică, întreba tot drumul dacă mai este împărat sau nu”.

Între timp, Claudius se liniştise şi chiar dădu poruncă să i se înfăţişeze Messalina. Narcissus realizează faptul că dacă Messalina va ajunge la Claudius, zilele sale sunt numărate:„Şi dacă Narcissus nu ar fi grăbit uciderea ei – scrie Tacitus – moartea şi-ar fi îndreptat paşii către acuzator”. Astfel că, din proprie iniţiativă, dădu ordin centurionilor să plece la locul de refugiu al Messalinei şi să o ucidă. Când i se aduce vestea morţii Messalinei, Claudius nu întreabă dacă de „mâna ei sau a altuia”, „ceru să i se umple cupa şi ospăţul urmă ca de obicei”. Claudius „nu dădu semne de ură, de bucurie, de mânie, de tristeţe [într-un cuvânt] de niciun simţământ omenesc, nici atunci când vedea veselia acuzatorilor, nici atunci când privea jalea copiilor săi”. Așa a pierit cea mai mare împărăteasă ninfomană.

 

Abonare

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

Contacts and information

Social networks

Most popular categories

Buy This Theme
© 2011 Gadgetine Wordpress theme by orange-themes.com All rights reserved.