Subscribe to RSS

Posts tagged as: istorie back to homepage

Istoria săngeroasă a cruciadelor Istoria săngeroasă a cruciadelor(0)

Istoria săngeroasă a cruciadelor.Războaiele din prima jumătate a mileniului al doilea, dintre lumea creştină şi estul dominat de musulmani, au intrat în istoria universală sub numele de cruciade. Confruntările dintre cele două civilizaţii s-au soldat cu atrocităţi şi cu pierderi inimaginabile de ambele părţi.

Prima cruciadă a durat doar trei ani, între 1096 şi 1099, şi a însemnat un succes militar pentru forţele armate creştine. Armatele formate din franci, englezi, germani, genovezi şi normanzi au câştigat toate bătăliile importante şi au cucerit o mulţime de teritorii, inclusiv Ierusalimul, considerat pe atunci „oraş sfânt”.

Bătălia pentru Ierusalim (1099) a rămas în istorie din cauza măcelului care a urmat după cucerirea cetăţii.

Măcelul de la Ierusalim Armatele creştine au ajuns la zidurile oraşului pe 7 mai. A urmat un asediu prelungit până pe 15 iulie, când cetatea a fost cucerită. Un rol hotărâtor l-au avut genovezii conduşi de Guglielmo Embriaco. Exasperaţi de pierderile mari suferite, aceştia şi-au demontat corăbiile şi au folosit lemnele pentru a construi turnuri de asediu. În cronicile timpului s-a scris că învingătorii i-ar fi măcelărit pe aproape toţi locuitorii oraşului, peste 70.000 de oameni. Cruciaţii nu s-au limitat să-i ucidă doar pe musulmanii din Ierusalim, ci i-au sacrificat şi pe evrei şi chiar şi pe creştinii ortodocşi. În „Gesta Francorum”, una dintre cele mai importante cronici ale momentului, autorul anonim a scris că „Măcelul a fost atât de mare, încât oamenii noştri înaintau prin sânge până la glezne. Când păgânii au înfrânţi, oamenii noştri au pus mâna pe mulţi dintre ei, atât bărbaţi cât şi femei, ori ucigându-i ori ţinându-i prizonieri, după cum au dorit. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute piramide din trupurile lor şi nimeni nu ştie numărul lor cu excepţia lui Dumnezeu”.

În schimb Robert Delort scrie în „Cruciadele„ că armata creştină ar fi ajuns la zidurile Ierusalimului în luna iunie şi că oraşul a căzut pe 14 iulie: „Masacru, sânge, sudoare, groază, răzbunare – tabloul înfăţişat de istoricii epocii este înfiorător. Tancred, un nepot al lui Bohemond, tovarăş credincios al lui Godefroy de Bouillon, jefuieşte Templul lui David. Două zile mai târziu, împarte comorile cu ducele”.

La rândul său, cronicarul german Albert din Aix a scris că: „În vreme ce toată populaţia creştină făcea un prăpăd groaznic printre sarazini, ducele Godefroy abţinându-se de la orice masacru şi-a lepădat cuirasa şi, îmbrăcând un veşmânt de lână, a ieşit desculţ prin oraş. După ce a înconjurat plin de umilinţă zidul de incintă, a reintrat prin poarta din faţa Muntelui Măslinilor şi a mers la mormântul Domnului nostru Iisus Cristos, fiul lui Dumnezeu celui viu, vărsând lacrimi, spunând rugăciuni, aducând cântări de laudă Domnului şi mulţumindu-i că-l socotise vrednic să vadă ceea ce cu atâta înflăcărare îşi dorise dintotdeauna”.

Patru noi state creştine în zonă În Orient au luat naştere patru state ale cruciaţilor: comitatul Edessei, sub conducerea lui Balduin, fratele lui Godefroy de Bouillon, principatul Antiochiei, condus de Bohemud, comitatul Tripoli, care i-a revenit lui Raymond de Toulouse şi regatul Ierusalimului, pe tronul căruia a urcat însuşi Godefroy de Bouillon. Regatul Ierusalimului era şi cel mai important, iar celelalte trei state îi erau vasale. După cucerirea teritoriilor au fost înfiinţate trei celebre ordine militaro-călugăreşti care aveau să devină faimoase. Ordinul Templierilor şi cel al Ioaniţilor au fost înfiinţate de francezi, iar cel al teutonilor a luat naştere în urma unor iniţiative germane.

Alte cruciade Următoarea cruciadă a avut loc o jumătate de secol mai târziu, între 1147 şi 1149 şi a însemnat un dezastru pentru armatele creştine. Înfrângerile suferite în faţa turcilor selgiucizi de la Dorylaeum (1147) şi Damasc (1148) au pecetluit soarta expediţiei.

Au fost necesari alţi 40 de ani pentru ca vesticii să se regrupreze şi să pornească în cea de-a treia cruciadă (1189-1192). Aşa a devenit celebru Regele englez Richard, supranumit „Inimă de Leu”, după victorile obţinute în faţa musulmanilor. Bătăliile purtate împotriva altui suveran celebru, sultanul Saladin „Leul deşertului”, au intrat în legendă. După câteva confruntări în care victoria le-a surâs pe rând, cei doi şi-au dat mâna şi au încheiat o pace convenabilă ambelor părţi. N-a trecut însă mult timp şi a reizbucnit un alt război în zona fierbinte din Orientul Mijlociu, dar de această dată cu alţi actori.

A patra cruciadă s-a consumat între 1202 şi 1204. Armata creştină, condusă de francezi şi de veneţieni, ar fi trebuit să lupte împotriva sarazinilor, care cuceriseră Ierusalimul, însă şi-a schimbat planurile din mers. Aşa s-a ajuns ca veneţienii să atace şi să cucerească Zara (1202), care era însă tot sub ocupaţie creştină şi aparţinea regatului maghiar. Războiul fratricid a continuat cu celebrul asediu al Constantinopolului creştin (1204). Veneţienii au ieşit învingători şi au fondat Imperiul Latin de la Constantinopol. Dezastrul lui Ludovic al IX-lea

A cincea cruciadă (1217-1221) şi cea de-a şasea (1228-1229) nu au adus nici ele rezultate notabile, în primul rând din cauza dezbinării care apăruse între regii şi principii creştini. În schimb, cruciada a şaptea (1248-1250) a echivalat cu un dezastru pentru armatele venite din vestul continentului european. După un început promiţător şi după câteva victorii împotriva musulmanilor, armata condusă de însuşi regele Franţei, Ludovic al IX-lea, a fost zdrobită şi a fost nevoită să se retragă, iar Ierusalimul a fost pierdut definitiv.

Acelaşi suveran francez a condus forţele creştine şi 20 de ani mai târziu, în cea de-a opta cruciadă, care a durat câteva doar câteva luni, în 1270. A fost un dezastru total pentru cruciaţi. Regele a murit în luptă, iar alianţa musulmană a obţinut o victorie zdrobitoare. Urmările au fost dintre cele mai grave. Musulmanii au cucerit pe rând pe rând toate statele creştine din Orient. Tripoli a căzut în anul 1289, iar doi ani mai târziu era ocupată şi Acra.

Astfel au luat sfârşit expediţiile creştine cunoscute în istorie sub numele de cruciade. Deşi istoria mai consemnează ulterior şi alte cruciade, cunoscute sub numele de „cruciade târzii”, acestea au reprezentat doar alianţe defensive ale unor state creştine în faţa pericolului unei superputeri cum avea să devină Imperiul Otoman.

 

 
Cine l-a inspirat pe Ian Fleming in crearea personajului James Bond ? Cine l-a inspirat pe Ian Fleming in crearea personajului James Bond ?(0)

V-ati intrebat vreodata daca uimitorul personaj James Bond, eroul atator filme de actiune a fost doar rodul imaginatiei bogate a scriitorului britanic Ian Fleming sau chiar a existat in realitate? Fleming insusi a fost ofiter de informatii, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, fiind cunoscut, in cercul sau de prieteni, pentru numeroasele legaturi amoroase pe care le-a avut, precum si pentru pasiunea acerba pentru lichioruri fine si masini rapide. Si totusi nu el a fost sursa de inspiratie pentru celebrul supererou din romanele sale...

„Numele meu este Popov. Dusko Popov”

„Mirosul de parfum, fum si sudoare din cazinou e ametitor la ora trei dimineata. Atunci, macinarea sufleteasca produsa de mizele uriase – un amestec de lacomie si teama si tensiune nervoasa – devine de nesuportat si simturile se trezesc si se razvratesc... James Bond stiu, deodata, ca era obosit.” In acest fragment din „Casino Royale”, tot ceea ce trebuie sa facem e sa inlocuim numele lui James Bond cu cel al lui Dusko Popov si vom avea insusi personajul visat de Fleming.

Vi-i imaginati insa pe Sean Connery, Daniel Craig, Pierce Brosnan sau pe oricare actor i-a dat viata agentului 007, imbracat la patru ace, intrand intr-un cazino si prezentandu-se „Numele meu este Popov. Dusko Popov.” Parca nu prea are acelasi farmec ca „Bond. James Bond”, nu? Dar povestea lui Dusko Popov, un agent dublu care a actionat in cursul razboiului, este suficient de incitanta incat sa sugereze ca el a fost, de fapt, faimosul spion fictiv.

Agent dublu

Fleming insusi a recunoscut ca intalnirile cu diverse personaje, in timpul razboiului, l-au influentat profund in construirea romanelor cu Bond. O asemenea intalnire a avut loc la cazinoul din Estoril, in Portugalia, in 1941. Aici, viitorul scriitor l-a cunoscut pe Popov, care juca baccara cu un adversar foarte bogat, din Germania nazista. Ca agent al MI6, Fleming fusese trimis sa-i asigure paza lui Popov, care avea la el suma de 40.000 de dolari, alocata de serviciile secrete britanice. La momentul culminant, Popov a pus intreaga suma pe masa – o suma uriasa, reprezentand, pe atunci, de zece ori mai mult decat un salariu mediu pe un an. Intreaga sala a amutit, iar adversarul spionului s-a retras din joc. Dar cine era acest temerar Popov? Nascut ca Dusan Popov, in Serbia, in 1912, a primit o educatie aleasa, a obtinut o licenta in Drept si si-a infiintat propria firma de avocatura. Vorbea fluent germana si avea puternice legaturi de afaceri cu germani influenti, care se opuneau ascensiunii naziste.

La inceputul razboiului, Popov, pe atunci ofiter de informatii al Regatului Iugoslav, a reusit sa se infiltreze in serviciile secrete naziste, Abwehr. Conside-randu-l o persoana de incredere, noii lui superiori l-au trimis la un curs de perfectionare, dandu-i numele de cod Ivan. Apoi, Popov a plecat la Londra, ca refugiat iugoslav si si-a exprimat dorinta de a contribui la lupta contra invadatorilor nazisti ai tarii sale. Sceptice initial, autoritatile britanice l-au cooptat in reteaua MI6, dandu-i, la randul lor, un nume de cod: Tricicleta.

Omul care l-a pacalit pe Hitler

Acest joc dublu al lui Popov s-a dovedit foarte important in infrangerea nazistilor. Germanii ii solicitau informatii, britanicii ii furnizau informatii false, dar cu un mare grad de credibilitate, astfel incat tanarul a ajuns sa fie considerat unul dintre cei mai utili agenti secreti ai nazistilor. Cea mai mare realizare a sa a fost sa-i convinga pe germani ca Aliatii pregateau debarcarea nu in Normandia, ci in Canalul Manecii, langa Calais. Acest lucru l-a determinat pe Hitler sa mute o mare parte dintre fortele sale departe de plajele unde trupele aliate au debarcat, lucru care a contribuit decisiv la succesul operatiunii din Normandia. Reusita lui venea dupa ce, timp de cativa ani, Popov statuse in America, pe banii Abwehrului. El incercase zadarnic sa-i avertizeze pe cei de la FBI ca japonezii, aliati cu germanii, pregatesc un atac de amploare la Pearl Harbour, pentru ca americanii, circumspecti, nu l-a crezut.

Chefuri, femei, bautura si tutun

Ca si fictivul James Bond, adevaratul Dusko Popov a fost un mare afemeiat. A trait o tumultuoasa poveste de dragoste cu actrita Simone Simon, la Paris si era cunoscut pentru stilul sau flamboaiant de viata, pentru chefurile si aventurile cu numeroase femeie. Se stie ca a folosit majoritatea banilor dati de nazisti pentru a organiza petreceri cu celebritati si a merge la schi in cele mai luxoase statiuni americane, livrand, in tot acest timp, informatii false germanilor.

Ironia sortii face ca Dusko Popov sa fie singurul om din Al Doilea Razboi Mondial care a fost decorat, pentru meritele sale, atat cu Ordinul Imperiului Britanic, cat si cu Crucea de Fier nazista! El a murit in 1981, dupa ani indelungati in care bause cantitati industriale de alcool si fumase milioane de tigari. Ian Fleming, marele lui admirator, era deja istorie de atunci, murind, din cauza unui infarct, in 1964.

 
Secretele relației dintre Adolf Hitler şi Eva Braun Secretele relației dintre Adolf Hitler şi Eva Braun(0)

Toate poveștile de dragoste sunt frumoase, dar multe dintre ele sunt mai puțin cunoscute și de aceea oamenii din întreaga lume devin curioși și își doresc să afle mai multe. O astfel de poveste a fost între Adolf Hitler și Eva Braun, o iubire stranie și misterioasă.Povestea lor de dragoste a fost un mister, despre care nu se știe foarte multe. Dar iată câteva dintre secretele relației dintre Adolf Hitler și soția sa, Eva Braun.

Eva Braun i-a fost fidelă lui Hitler
Eva Braun era cu 23 de ani mai tânără decât Adolf Hitler, iar relația lor a durat aproximativ 16 ani. Se spune că Hitler, la un moment dat, a comparat loialitatea soției cu cea a câinelui său, Blondi, asupra căruia a testat otrava înainte de a o lua el.

Prima lor întâlnire
Aparent, Adolf Hitler a întâlnit-o pe Eva Braun când ea avea în jur de 17 ani, iar el 40. Eva era pe atunci asistentă de fotograf. S-a îndrăgostit de el, întreaga ei familie s-a opus, dar sentimetele reciproce au învins.

Hitler nu i-a permis niciodată să-și arate sentimentele față de el în public
Adolf Hitler nu a dorit niciodată să-și împărtășească viața personală cu restul lumii. El a fost văzut întotdeauna ca cineva care-și iubește numai țara, în timp ce dorea să arate bine în fața adepților săi. Au fost împreună 16 ani, dar s-au căsătorit abia în ultima clipă.

Hitler a cerut informații despre familia Evei Braun înainte de a o întâlni
Adolf Hitler se îndoia de sângele ei, simțind că are sânge de evreu. El a cercetat temeinic familia Evei Braun și pe rudele sale, aflând în final că era ariană pură.

Povestea de dragoste dintre ei, versiunea Evei Braun
Pe de altă parte, jurnalul Evei Braun ne spune o poveste diferită. Ea povestește cum era controlată de Hitler, cum nu o lăsa să bea, să fumeze, să danseze sau să se vadă cu alte persoane în public. În jurnalul său, Eva spune că Hitler o iubea numai când voia el.

Eva Braun a încercat să se sinucidă înainte de căsătoria lor
Se pare că Eva Braun a încercat să se sinucidă de două ori: în 1932, respectiv în 1935. Ea spunea că s-a săturat de viața pe care o are și că nu este mulțumită de modul în care evoluează lucrurile.

S-au căsătorit numai pentru a muri împreună
De-a lungul celor 16 ani petrecuți alături de Adolf Hitler, Eva Braun a avut o singură dorință – să se căsătorească cu Hitler. Din fericire sau din nefericire, dorința ei a devenit realitate, dar acest lucru s-a întâmplat numai ca ei doi să moară împreună (prin sinucidere) pe 29 aprilie 1945.

 
Messalina, împărăteasa nimfomană Messalina, împărăteasa nimfomană(0)

Valeria Messalina, cea de-a treia soţie a împăratului Claudius, a rămas în istorie sinonimă cu viciul, desfrânarea şi manipularea. Dio Cassius ne relatează despre ea că „trăia în desfrâu şi silea şi pe celălalte femei să se prostitueze. Pe unele le obliga să se supună la actul sexual chiar în palat, în prezenţa şi sub ochii bărbaţilor lor. Pe acestea, care acceptau aşa ceva, le iubea şi le favoriza (iar pe bărbaţii lor) îi atrăgea de partea ei prin tot felul de cinstiri şi funcţii înalte. Alte familii în schimb, care nu se înjoseau cu asemenea murdării, erau ţinta urii ei, dacă nu şi victime”.

Căsătorită la numai 20 de ani cu Claudius, care era cu aproape 30 de ani mai mare decât ea, Messalina s-ar fi culcat cu 8.000 de bărbaţi, vestite fiind concursurile în care reuşea să satisfacă mai mulţi parteneri decât prostituatele înfruntate.

Născută în jurul anului 25 e.n, fiică a lui Marcus Valerius Messalla şi a aristocratei Domitia Lepida, despre Valeria Messalina nu se cunosc prea multe detalii dinainte de a căsătoria cu Claudius. Însă după încheierea mariajului, cruzimea şi desfrânarea de care a dat dovadă i-a îngrozit pe contemporanii ei, fiind considerată o degenerată lacomă şi periculoasă.

Pliniu cel Bătrân relata că Messalina obişnuia să-şi potolească poftele carnale în timpul unor competiţii organizate în bordeluri, împotriva celor mai bune prostituate. Messalina ar fi provocat-o la un moment dat pe cea mai faimoasă prostituată din Roma, Scylla, pentru a vedea care rezistă mai mult în timpul unui astfel de maraton sexual. După ce au făcut sex amândouă cu câte 25 de bărbaţi, Scylla ar fi cedat, însă Messalina a mai continuat câteva ceasuri. Deşi faima împărătesei ar fi putut să ducă la exagerarea numărului de bărbaţi care i-au trecut prin pat, cifra avansată este de 8.000.

Împărăteasa nu accepta refuzuri, iar cei care îndrăzneau să nu i se supună plăteau scump împotrivirea. Un caz celebru este cel al frumosului dansator şi actor Mnester, artist foarte iubit de popor. Istoricul Dio Cassius povesteşte că tânărul a refuzat favorurile Messalinei, iar aceasta a reuşit graţie unui decret semnat de Claudius să-l transforme într-un soi de sclav, pus la dispoziţia ei sub pretextul îndeplinirii anumitor servicii.

„Messalina, pentru care nu era destul să fie adulteră, curtezană şi prostituată la palat, prostituând şi alte femei nobile, dorea şi mai mult, după cum spune proverbul:să aibă mai mulţi soţi”, mai scria Dio Cassius. Astfel, cea de-a treia soţie a lui Claudius era capabilă să dezvolte adevărate obsesii pentru anumiţi bărbaţi, pasiuni violente care se dovedeau adesea fatale pentru aceştia. Cei mai mulţi sfârşeau ucişi după ce vicioasa împărăteasă se plictisea de ei, otrăvirea fiind modalitatea preferată de aceasta, cu ciuperci sau venin, notează ancient.eu.

Istoricul şi omul politic Tacitus a lăsat mărturii despre sfârşitul Messalinei, sentinţă la moarte care i-a fost adusă de iubirea vecină cu nebunia nutrită pentru un tânăr aristrocat ambiţios, Caius Silius, care se visa împărat. Desemnat consul graţie Messalinei, acesta a divorţat şi s-a dedicat cu totul împărătesei.

Influenţa exercitată de Messalina asupra lui Claudius a fost destul de puternică. A fost numită chiar şi „geniul cel rău” al lui Claudius. Unii istorici admit că ea era foarte tânără şi că a fost o unealtă, manipulată de către experimentaţii curteni, funcţionari imperiali şi oameni politici. Ea şi suporterii săi, cum am remarcat şi mai sus, impulsionau angoasele şi spaimele lui Claudius, ca să-l determine să-i lichideze fizic pe inamicii lor sau pe cei destestaţi de ei din diferite şi felurite motive. O avem pe Messalina prezentă la sărbătorirea triumfului sărbătorit de Claudius după cucerirea Britaniei:„soţia împăratului, Messalina, a urmat într-o trăsură carul triumfal al acestuia” . Totuşi, amestecul în activitatea cancelariei, nu i-a permis Messalinei cu adevărat să controleze în mod constant birourile acesteia, scrinia.

Izvoarele literare îi atribuie Messalinei şi alte vicii. Aceasta dorea cu aviditate să acapareze mari cantităţi de numerar şi parcuri, domenii. Messalina nu era interesată de problemele de stat decât numai în măsura obţinerii unor profituri personale. Este pretins şi faptul că Messalina, profintând de poziţie deţinută, ar fi vândut privilegii, comandamente militare, monopoluri acordate de către stat, chiar şi calitatea de cetăţean roman. Se pare că ar fi obţinut şi cruţarea unor liberţi meschini şi a anumitor conspiratori împotriva propriului ei soţ „contra cost”, în schimbul unor sume de bani.

În cele din urmă Claudius a fost cel care a ordonat uciderea Messalinei, temându-se că aceasta îl va îndepărta de la putere. Speriat, Claudius a fost sfătuit de libertul Narcissus să o ucidă pe Messalina, dar şi pe toţi amanţii acesteia. Hotărârea este luată după ce, profitând de absenţa lui Claudius, Messalina şi Silius se căsătoresc, graţie dreptului de separarea unilaterală existent la acel moment, aşa cum menţionează Tacitus.

Messalina este împiedicată să aibă o întrevedere cu Claudius. Aceasta se refugiază la mama sa, în grădinile de odinioară ale lui Valerius Asiaticus, pentru a-şi pregăti apărarea.

Comportarea lui Claudius din acele clipe vădeşte slăbiciunea şi teama acestuia de comploturi:„chiar dragostea înflăcărată ce o avea pentru Messalina şi-a înăbuşit-o, nu atât din cauza ruşinii publice, cât de teamă ca nu cumva iubitul ei Silius să-i ia tronul. Atunci, fugind la tabere în mod ruşinos şi tremurând de frică, întreba tot drumul dacă mai este împărat sau nu”.

Între timp, Claudius se liniştise şi chiar dădu poruncă să i se înfăţişeze Messalina. Narcissus realizează faptul că dacă Messalina va ajunge la Claudius, zilele sale sunt numărate:„Şi dacă Narcissus nu ar fi grăbit uciderea ei – scrie Tacitus – moartea şi-ar fi îndreptat paşii către acuzator”. Astfel că, din proprie iniţiativă, dădu ordin centurionilor să plece la locul de refugiu al Messalinei şi să o ucidă. Când i se aduce vestea morţii Messalinei, Claudius nu întreabă dacă de „mâna ei sau a altuia”, „ceru să i se umple cupa şi ospăţul urmă ca de obicei”. Claudius „nu dădu semne de ură, de bucurie, de mânie, de tristeţe [într-un cuvânt] de niciun simţământ omenesc, nici atunci când vedea veselia acuzatorilor, nici atunci când privea jalea copiilor săi”. Așa a pierit cea mai mare împărăteasă ninfomană.

 

Abonare

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

Contacts and information

Social networks

Most popular categories

Buy This Theme
© 2011 Gadgetine Wordpress theme by orange-themes.com All rights reserved.