Subscribe to RSS

Posts tagged as: misterele istoriei back to homepage

Proiectul Stargate, spionii paranormali Proiectul Stargate, spionii paranormali(0)

Multe serviciile de informaţii de mare anvergură de pe glob se folosesc  de subiecţi sau de angajaţi cu calităţi care ţin de domeniul  paranormalului. Se pare că agenţiile respective au acceptat realitatea  fenomenologiei paranormale înaintea forurilor ştiinţifice. Mai mult  decât atât, nu s-au sfiit deloc să profite de persoanele cu astfel de  capacităţi. Existenţa unor adevărate unităţi de „paranormali”, cum li se spune în limbaj curent, sau de agenţi psy, conform terminologiei  specifice, a fost de mult timp confirmată sub diferite forme.

În ciuda aparenţelor, domeniul acesta nu are legătură cu duiumul de romane semnate Pavel Coruţ. Este un univers  aparte, cât se poate de serios, chiar daca multora le poate părea greu  de acceptat. Unul dintre cele mai cunoscute episoade adevărate de acest gen este  aşa-numitul Proiect Stargate, ce denumeşte un ansamblu de experimente  ordonate de guvernul federal al Statelor Unite pentru a investiga  fenomenele paranormale cu aplicaţii în domeniul spionajului şi cel  militar. Oficialii americani erau interesaţi în mod deosebit de  identificarea şi antrenarea persoanelor care să poată „vedea” evenimente care se întâmplă la mii de kilometri distanţă sau pot afla prin  puterile stranii ale minţii şi spiritului uman secrete militare,  informaţii greu de obţinut sau locaţii ale serviciilor rivale din alte  ţări.

Fenomenele psy au fost multă vreme  catalogate undeva la marginea ştiinţelor convenţionale. Clarviziunea,  telepatia, telekinezia şi mai ales călătoriile astrale au fost  contestate în numeroase rânduri de scepticii ştiinţei, care le-au negat  existenţa. Cu toate acestea, în anul 1995,  conducerea de atunci a CIA a decis declasificarea unui program din  categoria Top Secret început încă din anul 1970, moment în care celebra  agenţie americană de informaţii a început antrenarea unor subiecţi  capabili să „vadă la distanţă”.

Războiul Rece prin prisma Războiului Psy

La nivelul anilor 1970, informaţiile deţinute de americani indicau o  dezvoltare a cercetărilor asupra parapsihologiei efectuate în ţările  străine (în particular în URSS şi China). În aceste condiţii, şefii de  departamente din CIA considerau că pierd teren în faţa puterilor rivale  care făcuseră paşi importanţi în acest domeniu controversat pentru  „civili” şi oamenii obişnuiţi. În consecinţă, programele din cadrul  Project Stargate au fost lansate anual, alocându-se fonduri în acest  scop. Cei din CIA erau interesaţi în mod deosebit de tainele  clarviziunii. Această capacitate paranormală a fost testată şi studiată  în condiţii ştiinţifice de laborator. Americanii ar fi vrut ca, prin  intermediul unor persoane cu capacităţi deosebit de avansate în domeniul clarviziunii, să obţină date despre activităţi de spionaj îndreptate  împotriva SUA, potenţiale acte de terorism, baze militare secrete sau  locurile de lansare a unor rachete intercontinentale încă nedetectate.

Cercetările iniţiale au fost efectuate  în incinta Institutului de Cercetări Stanford, unde mintea umană a fost  supusă unor investigaţii extensive fără precedent pe teritoriul  american. Costurile totale ale cercetărilor de la Stanford au fost  acoperite de către CIA şi alte agenţii guvernamentale timp de peste  douăzeci de ani.

Cercetătorii Russel Targ, Hal Puthnoff  şi Ingo Swann au fost fondatorii acestui program cândva secret. Scopul  lor principal era acela de a înţelege abilităţile paranormale ale  subiecţilor, a le îmbunătăţi pe cât posibil şi a colecta informaţii  despre Uniunea Sovietică în contextul Războiului Rece din acea perioadă.  Cum sovieticii deţineau unităţi de „paranormali” încă mai impresionanţi  şi experimentaţi, nu putem decât să ne imaginăm amploarea duelurilor  mentale desfăşurate între aceşti agenţi secreţi nemaivăzuţi, aflaţi la  distanţe de mii de kilometri unii de alţii.

Generalul american Albert Stubblebine,  la acea dată şef al serviciilor de spionaj din cadrul Pentagonului, avea sub ordinele sale circa 16.000 de experţi în contrainformaţii. Controla pe atunci toate operaţiile militare sub acoperire derulate de SUA în  lume, jucând un rol important şi în invaziile americane din Panama şi  Grenada. A fost implicat puternic şi în celebrele programe MK Ultra.  Personalitate cu mult înaintea vremurilor sale, generalul Stubblebine a  anticipat încă de atunci că războaiele viitorului nu vor mai fi purtate  doar cu rachete şi tancuri, ci şi prin metode neconvenţionale, între  care puterea dezlănţuită a subconştientului uman va juca un rol tot mai  important.

Aceştia au fost primii agenţi psy –  denumiţi astfel după termenul propus de Jim Marrs, un expert în domeniu –  care au lucrat pentru interesele americane.

Printre succesele remarcabile ale  paranormalilor americani au fost raportate: identificarea cu succes a  unor baze secrete sovietice, confirmate ulterior de agenţii oficiali ai  CIA; divulgarea unor detalii din timpul crizei ostaticilor declanşată de organizaţia teroristă Brigăzile Roşii în Italia; identificarea  locaţiilor unde erau deţinute victimele din timpul crizei sportivilor  ostatici israelieni din timpul Olimpiadei din München, identificarea  precisă a locaţiilor unde regimul lui Saddam Husein deţinea rachetele  Scud în perioada primului Război din Golf şi cireaşa de pe tort :  avertizarea precisă asupra atacurilor care au vizat Turnurile Gemene din ziua de 11 septembrie 2001. Avertizarea a fost făcută de un colaborator particular cu capacităţi premonitorii din cadrul CIA, dar a fost  complet ignorată de autorităţi. La mult timp după tragicele evenimente,  autorităţile şi-au amintit de previziunea sa…

Momentul dezvăluirilor din anul 1995 cu  privire la existenţa spionilor paranormali a fost puternic reflectat în  presa americană a momentului. Ziare şi posturi TV precum ABC, The Washington Post sau The New York Times au alocat spaţii largi, iar reporterii acestor publicaţii au oferit  cititorilor chiar unele detalii surprinzătoare. Persoane puternic  implicate în acest proiect, precum Ingo Swann, Russel Targ, Pat Price,  Hal Puthoff sau Joseph McMoneagle au acceptat în premieră să vorbească  despre experimentele care se desfăşurau între zidurile Institutului  Stanford.

La începuturi, agenţii psy se bazau pe  aprofundarea şi perfecţionarea „tehnicii Ganzfeld”. Aceasta consta în  provocarea unui anumit tip de transă, în care conştiinţa agenţilor era  modificată. Erau apoi introduşi într-o cameră cu pereţii izolaţi fonic,  în linişte totală. Vederea le era blocată prin jumătăţi de mingi de ping pong aşezate pe orbite. Încăperile erau luminate cu o lumină caldă,  roşiatică. Subiecţii primeau plicuri sigilate cu coordonatele geografice  şi militare ale locaţiilor. Agenţii aveau voie să atingă plicurile, dar nu să le deschidă. Conform declaraţiilor lor, prin activarea  calităţilor psihocognitive, imagini, trăiri şi informaţii le apăreau  brusc în minte, adesea sugerând cu mare exactitate locul vizat. Astfel,  Joseph McMoneagle, un veteran al Războiului din Vietnam, afirma că a  reuşit să identifice unele dintre bazele secrete ale Uniunii Sovietice. La baza Fort Meade din Maryland, McMoneagle a lucrat peste 20 ani pentru  spionajul american, declarând ulterior că rata sa de succes era de  aproximativ 28%. Informaţiile furnizate de spionii psy erau confruntate  ulterior cu cele obţinute cu ajutorul sateliţilor militari şi coincideau de multe ori.

Paranormalii ucigaşi?

Încântaţi de primele succese, şefii din CIA priveau chiar mai departe:  aspirau să creeze un fel de unităţi ofensive de paranormali care ar fi  putut să ucidă de la distanţă sau să implanteze gânduri sinucigaşe în  minţile ţintelor umane care trebuiau lichidate fără intervenţii  militare. Se vehicula ideea că sovieticii şi chinezii ajunseseră deja la aceste etape şi, probabil, americanii simţeau că ei rămăseseră în urmă.  Tocmai se lansase bizara eră a „înarmării psihotronice”.

La sfârşitul anilor 1960, cercetătorii  americani au făcut un experiment neobişnuit, în urma căruia au declarat  că descoperiseră faptul că focalizarea energiilor şi gândurilor negative asupra unei culturi de mucegaiuri inhiba în mod clar creşterea  acesteia. Dintr-un eşantion de 194 mostre de mucegaiuri „blestemate”,  191 s-ar fi oprit din creştere, semn că efectul energiilor negative  lansate de oameni aflaţi la sute de kilometri de laboratoare se făcea  simţit din plin. Alţi cercetători au descoperit cu stupoare că gândurile negative pot încetini dezvoltarea temutei bacterii Escherichia coli.  Şefii din Pentagon au tras conlcuzia că energia mentala există, iar ca  nişte militari sadea ce erau, s-au gândit imediat la aplicarea ei pentru crearea unor asasini ca să ucidă prin puterea minţii. Au mers până într-atât încât au vrut să-l racoleze pe celebrul medium israelian Uri Geller, căruia i-au cerut să ucidă în mod demonstrativ, cu puterile sale psy, un… porc! Indignat, Geller i-a refuzat, declarând că a fost dintotdeauna un iubitor de animale.

În mod oficial, Proiectul Stargate a  încetat odată cu pensionarea generalului Stubblebine. Firesc, râmân  multe întrebări fără răspuns. Oricum, este greu de crezut că, dacă cei  din CIA ajunseseră la astfel de rezultate la nivelul anilor 1970-1980,  ar fi abandonat total cercetările. Subiectul este deosebit de interesant chiar şi numai din perspectiva cunoaşterii umane, nemaivorbind de  avantajele evidente pe care nişte astfel de unităţi de paranormali le-ar putea aduce „angajatorilor” lor, dacă aceste capacităţi ar opera  într-adevăr cu asemenea eficienţă. Dar… cine ştie la ce performanţe au ajuns agenţii psy din prezent, sau care este amestecul lor în marile  afaceri politice, economice şi militare din întreaga lume…

 
Misterele Triunghiului Bermudelor Misterele Triunghiului Bermudelor(0)

Misterele Triunghiului Bermudelor.Triunghiul Bermudelor este un subiect controversat. De-a lungul timpului, au existat numeroase dezbateri cu privire la misterioasa și inexplicabila dispariție ale vapoarelor sau avioanelor, care au pătruns în zona Triunghiului Bermudelor. Oare toate aceste cazuri sunt reale sau este vorba despre o conspirație?

CHARLES BERLITZ ȘI TRIUNGHIUL BERMUDELOR

Charles Berlitz s-a născut la New York, la 20 noiembrie 1914, că nepot al renumitului Maximilien Berlitz, întemeietorul Şcolii de Limbi Străine Berlitz. Încă de la vârsta adolescenţei, tânărul Charles stăpânea perfect opt limbi străine, pentru că la maturitate să comunice fluent în nu mai puţin de 32 de limbi. În fapt, americanul este considerat şi astăzi, la şase ani de la moartea sa, unul dintre cei mai mari lingvişti din toate timpurile.

După ce a absolvit Universitatea Yale, Berlitz a fost recrutat în serviciile speciale ale armatei americane, acolo unde a petrecut aproape 13 ani. După retragere, acesta şi-a dedicat timpul cărţilor despre fenomene inexplicabile, strângând o sumă considerabilă din romane cu titluri pompoase şi subiecte controversate: Misterele Atlantidei, Misterele lumilor uitate, Apocalipsa 1999, Lumea fenomenelor stranii, Triunghiul Dragonului, Experimentul Philadelphia – Proiectul invizibilităţii, Atlantida – continentul pierdut, acum dezvăluit, asta ca să numim doar câteva dintre titlurile sale celebre. Marea lovitură a dat-o însă cu „Triunghiul Bermudelor” din 1974, roman care i-a adus pe lângă celebritatea internaţională şi Premiul Dag Hammarskjöld pentru cele peste 20 de milioane de exemplare vândute.

Şi totuşi, au existat şi oameni care au pus la îndoială veridicitatea afirmaţiilor lui Berlitz. Unul dintre aceştia a fost Lawrence David Kusche, un fost pilot american devenit între timp bibliotecar în oraşul său natal, Phoenix, Arizona. Fascinat de subiectul tratat atât de generos de Charles Berlitz, Kusche a hotărât să profite de avantajele serviciului său şi şi-a dedicat timpul strângerii de informaţii cu privire la incidentele devenite deja celebre în articolele şi cărţile vremii. Aşa cum avea să afirme ulterior în cărţile sale „Misterul Triunghiului Bermudelor – rezolvat”-1975 şi „Dispariţia Zborului 19” – 1980, americanul a fost surprins să descopere că multe dintre cazurile descrise de Berlitz fuseseră preluate fără o verificare prealabilă de cei mai mulţi dintre autorii care i-au urmat acestuia, propagând în mass-media un fals grosolan. Nu numai că unele incidente nu avuseseră loc în Triunghiul Bermudelor sau că altele aveau explicaţii cât se poate de normale, dar multe nu se petrecuseră niciodată.

Kusche publică la scurt timp după succesul enorm al „Trunghiului Bermudelor” al lui Charles Berlitz o listă de concluzii pe care mulţi nu au luat-o în acel moment în considerare. Timpul avea însă să îi dea dreptate:

Numărul navelor şi avioanelor care au dispărut în Triunghiul Diavolului nu a fost niciodată mai mare decât în alte părţi ale lumii.
Acelaşi număr a fost voit exagerat, ignorându-se informaţiile pe care autorităţile locale le puteau pune la dispoziţie.
În Triunghiul Bermudelor au loc dese furtuni tropicale, un fenomen cât se poate de normal de altfel, acesta fiind şi principalul motiv al celor câteva dispariţii certe.

Unele dispariţii nu au avut loc niciodată, fapt certificat atât de rapoartele armatei cât şi de cele ale autorităţilor portuare. Charles Berlitz şi alţi autori au ignorat, pur şi simplu, datele în care acostarea vaselor era înregistrată în registrele porturilor, aceştia anunţându-le ca dispărut.
Concluzia? Legenda Triunghiului Bermudelor a fost una fabricată în mod intenţionat, din dorinţa de a vinde un subiect senzaţional, şi a fost perpetuata ori din aceleaşi motive, ori în necunoştinţă de cauză.

Kusche aduce în discuţie chiar punctul forte al celor care susţin cu tărie existenţa unor fenomene inexplicabile între Miami, Bermude şi Puerto Rico, celebrul Zbor 19. După verificarea amănunţită a arhivelor militare de la 1945, americanul a ajuns la concluzia că dispariţia escadrilei de cinci avioane de vânătoare s-a datorat unei furtuni puternice care a dereglat aparatura precară de bord a acestora. Ceea ce nu s-a spus în nicio altă carte despre Triunghiul Bermudelor şi Zborul 19, este că avioanele erau de fapt unele de antrenament, toate fiind ghidate de pilotul principal, locotenentul Charles Taylor. Lipsite de aparatura standard a avioanelor de vânătoare, acestea ar fi zburat haotic până au rămas fără combustibil. Cel de al şaselea avion trimis în căutarea acestora, despre care se spune că a dispărut în acelaşi mod, a explodat în realitate din cauza unei defecţiuni la unul dintre motoare. Rămăşiţele celor 5 avioane au fost descoperite la începutul anilor 90, în apele oceanului, la numai 250 de kilometri de Florida, confirmând spusele lui Larry Kusche.

UN ALT CAZ CONTROVERSAT

Un alt caz celebru, reluat de un alt contestatar al lui Berlitz, Howard L. Rosenberg, este cel al navei SS Marine Sulphur Queen, nava a cărei dispariţie a avut loc la 3 februarie 1963. În opinia lui Charles Berlitz, nava cu un echipaj de 39 de marinari a dispărut brusc de pe radar fără a emite măcar un semnal SOS. Singura dovadă materială a „volatilizării” cargoului a fost o vestă de salvare, descoperită în timp ce plutea în derivă, la câteva zile după incident. Ce a omis însă să spună Berlitz este că SS Marine Sulphur Queen era, în momentul dispariţiei, încărcată cu 15.000 de tone de sulf lichid.

Sulful era depozitat în patru containere uriaşe, fiecare încălzit de o reţea de boilere la temperatura de 135 de grade Celsius, ceea ce făcea din ambarcaţiune o veritabilă bomba plutitoare. Berlitz a omis să menţioneze şi raportul pazei de coastă din Honduras, care a menţionat în ziua dispariţiei navei SS Marine Sulphur Queen, prezenţa unui persistent miros de sulf în zona de coastă. Cel mai probabil, susţine Rosenberg, nava a explodat în urma unei scurgeri de sulf, cea mai mică scânteie fiind capabilă să declanşeze dezastrul. Este evident că într-o atare situaţie, nimeni nu a mai avut timp să emită vreun semnal SOS iar dacă, prin absurd, ar fi existat supravieţuitori, aceştia nu ar fi avut nicio şansă de salvare în apele înţesate de rechini şi baracude.

Vom încheia expunerea noastră, deşi listă ar putea continua cu zeci de exemple, cu un caz de asemenea celebru, cel al dispariţiei submarinului UŞŞ Scorpion, în timpul Primului Război Mondial. Legenda spună că acesta a dispărut brusc în Triunghiul Bermudelor, iar informaţiile obţinute ulterior de la armată germană, arata fără doar şi poate că acesta nu a fost supus tirului vreunui submarin. În realitate, epava submarinului a fost descoperită de nava USNS Mizar, testele dovedind faptul că acesta s-a scufundat în urma unei defecţiuni tehnice. Mai mult, submarinul a fost identificat la aproape 650 de kilometri distanţă de cel mai apropiat punct al Triunghiului Bermudelor.

CONSPIRAŢIE SAU DOAR SIMPLĂ DEZINFORMARE?

Deşi este evidentă dezinformarea masivă în ceea ce priveşte realitatea Triunghiului Bermudelor, unii dintre cei care au contestat legendele emise de Berlitz şi alţi autori au mers chiar mai departe cu supoziţiile. De ce autorităţile americane nu au negat niciodată afirmaţiile acestora şi de ce s-au mulţumit doar să declare că nu recunosc existenţa unui Triunghi al Bermudelor, asta abia după 1989 de când, în fapt, nu a mai dispărut nicio navă?

Lawrence David Kusche este poate cel mai radical dintre toţi şi afirma că subiectul era atât de ridicol încât nici un savant nu şi-ar fi pătat numele încercând să demonstreze un adevăr atât de evident. De ce ar fi făcut-o guvernul SUA?

Nu toţi sunt însă de părere cu el. Au existat voci care au susţinut că atât Triunghiul Bermudelor, cât şi Incidentul Roswell sau Experimentul Philadelphia, asta ca să enumerăm doar câteva exemple clasice, nu au fost altceva decât acel celebru „pâine şi circ” menit să distragă atenţia populaţiei de la adevăratele probleme ale naţiunii americane. O tăcere complice care nu implică în nici un fel autorităţile dar care le rezolva o parte dintre probleme. În fond, toate aceste mistere au apărut în timpul Războiului Rece, o perioadă tulbure în care ecourile conflictelor mascate dintre SUA şi URSS răzbăteau din aproape toate colţurile lumii. Poate că nu întâmplător, poziţia SUA vis-a-vis de Triunghiul Bermudelor a venit doar după căderea blocului comunist. În fond, subiectul era deja „fumat” iar opinia publică tindea să dea uitării dispariţiile din ce în ce mai contestate.

 
Mesaje secrete, care declansau Revolutia, in ziarele din 18 decembrie 1989 Mesaje secrete, care declansau Revolutia, in ziarele din 18 decembrie 1989(0)

Mesaje secrete, care declansau Revolutia, in ziarele din 18 decembrie 1989.

Pe 18 decembrie 1989 apare in ziarul Scinteia tineretului un articol cu sfaturi pentru cei care stau la plaja prea mult.

De unde plaja in decembrie si poate nu era vorba de soare ci de Soare.

Textul in original si decriptarea lui asa cum a fost facut de experti militari. Ce scrie la gazeta, citeste toata lumea si intelege cine trebuie …

Un articol in ziar, o conspiratie la care multi am fost prezenti si dintre care acum multi inchid ochii sau baga capul in pamint ca strutul ascunzindu-se de realitate. In data de 18 decembrie 1989, in timp ce in Timisoara era razboi civil, “Scanteia Tineretului” a publicat, in pagina 5, un text straniu, care nu avea nicio logica.

Textul a facut valva la acea vreme, ca si in anii imediat urmatori Revolutiei. Erau sfaturi pentru cei ce se bronzau in acel moment, adica in mijlocul lunii decembrie, la mare.

Textul a atras atentia imediat, in sensul ca semana cu un semnal incifrat pentru a se declansa ceva – dar pana azi contextul aparitiei sale nu a fost elucidat. A ramas ”o gluma”.

In decembrie 2007, un general activ din contraspionajul romanesc a trimis decriptarea textului pentru a fi citita intr-o sedinta a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii (CSAT). El era consilier in cadrul CSAT la acea vreme.

Textul din Scanteia Tineretului:

”Citeva sfaturi pentru cei aflati in aceste zile la mare” *Evitati expunerea intempestiva si prelungita la soare. E de preferat sa incepeti mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – cand pe-o parte, cand pe alta. Astfel, va veti asigura un bronzaj placut si uniform. * Nu va avantati prea mult in larg. Oricum, in caz de pericol, nu strigati. Este inutil. Sansele ca prin apropuiere sa se afle vreo persoana dispusa a va asculta sunt minime. * Profitati de binefacerile razelor ultraviolete. Dupa cum se stie, ele sunt mai active intre orele 5,30 si 7,30. Se recomanda cu precadere persoanelor mai debile. * Daca sunteti o fire sentimentala si agreati apusurile soarelui, librariile de pe litoral va ofera un larg sortiment de vederi cu acest subiect. * Si inca ceva – daca aceste v-au pus pe ganduri si aveti deja anumite ezitari, gandindu-va sa renuntati in favoarea muntelui, inseamna ca nu iubiti in suficienta masura marea. (S.P.)”

Aceasta este decriptarea trimisa catre CSAT in 2007

1 – Declansati, pe neasteptate, planul ”Soare”. Incepeti prudent, cu operatiuni scurte, de 10-15 minute, simultan in mai multe zone, pana la acoperirea intregii tari.

2 – Nu depasiti obiectivele. Altfel sunteti in mare pericol si nu va va ajuta nimeni.

3 – Bazati-va pe sprijinul trupelor speciale care au rol activ intre orele 5,30 si 7,30 in scopul recuperarii ranitilor.

4 – Devastati librariile si distrugeti ”operele alese” (cartile lui Ceausescu – n.r.) pentrui instigare si intimidare.

5 – Pentru nehotarati: nu tradati scopul, daca va iubiti tara.

Autorul spune ca a fost o gluma

Autorul articolului, Sorin Preda, a declarat atat in fata anchetatorilor Ministerului Apararii cat si in presa, ca el a scris un text umoristic si atat. Adica cele cinci paragrafe, care au avut trimitere pe prima pagina, nu aveau nicio legatura cu Revolutia si a fost o simpla intamplare faptul ca au sunat atat de straniu in acele zile.

Trebuie mentionat aici ca fisetul in care se pastrau manuscrisul si spaltul acestor ”sfaturi” a fost spart iar obiectele mai sus mentionate au disparut in timpul evenimentelor de dupa 22 decembrie 1989.

 
Arhivele Secrete ale Vaticanului ar schimba istoria Arhivele Secrete ale Vaticanului ar schimba istoria(0)

Nu  stim, dar dorim sa aflam. Arhivele Secrete ale Vaticanului ar schimba istoria.Sfântul Scaun ar deţine adevărul despre levitaţie şi teleportare. Adevarat ? Arhivele Vaticanului sunt si au fost una dintre curiozitatile oamenilor, fiecare persoana dorind sa citeasca sau macar sa vada textele secrete care, daca ar fi facute publice, ar schimba omenirea complet sau chiar ar distruge-o.

Tocmai de aceea, din secolul XVIII, niciun Papa nu a mai permis nimanui sa ajunga la documentele secrete care nu au voie sa vada lumina zilei. In secolul XVIII unul dintre cardinalii care conduceau Sacra Paenitentiaria a interzis accesul la texte.In cartea "Blestemul manuscrisului", aparuta la editura Tritonic, sub semnatura lui Bogdan Hrib si Razvan Dolea, se dezbate exact acest subiect. Conform autorilor, dezvaluirea continutului textelor nu ar avea impact neaparat asupra laturei spirituale a omului, ci fata de istorie, rescriind trecutul.

Motivele nu au fost foarte clare, insa un alt prelat al acestui ordin, Gabriele Ferretti (1852-1860), a spus ca "textele secrete distrug omenirea daca sunt facute publice". Pana la aflarea continutului textelor din arhivele Vaticanului cercetatorii nu pot decat sa faca speculatii conform carora ele ar contine informatii socante cum ar fi intalniri istorice cu alte civilizatii cosmice si chiar povesti despre civilizatii disparute de pe pamant.

Documentele sunt menite sa faca lumina asupra unor chestiuni delicate din istoria religiei crestine. Este vorba despre 105 documente, dintre care 20 nu au fost niciodata dezvaluite, iar printre acestea se numara mai multe scrisori papale adresate lui Hitler de catre papa Pius XI, in 1934, o misiva catre Sfantul Parinte, inscriptionata pe scoarta de copac de capeteniile triburilor Ojibwe, din America de Nord si scrisoarea regelui englez Henric al VIII-lea catre papa, care a dus la renuntarea suveranului la catolicism si la aparitia religiei anglicane, scriu cei de la 2012en.ro.

O anumita scrisoare este considerata unul dintre cele mai spectaculoase documente. Este vorba despre scrisoarea trimisa de hanul mongol Guyuk, nepotul lui Genghis Han, papei Inocentiu IV. Suveranul pontif ii ceruse liderului mongol sa se converteasca la crestinism iar acesta, ca raspuns, il convocase in Asia, "alaturi de toti regii tai crestini, pentru a va pleca inaintea mea, ca un gest de supunere, caci altfel va voi considera dusmani".

Teleportarea si levitatia

Iata insa ca, potrivit adeptilor teoriei conspiratiei, documentele scoase la iveala nu nu sunt suficiente! Deoarece Vaticanul ar mai detine secrete tehnologice precum cronoportarea, teleportarea sau levitatia, despre care se crede ca ar fi fost descoperite candva si tainuite cu grija, in catacombele Vaticanului.

De asemenea, Sfantul Scaun ar mai ascunde adevarul despre inceputurile crestinismului care, daca ar fi dezvaluite ar zgudui insasi fundamentele acestei religii si ar putea schimba din temelii nu doar istoria lumii , ci si perceptia noastra despre fenomenul religios. De-a lungul timpului, arhivele Vaticanului au fost accesibile doar prelatilor catolici.

In 1881 s-a permis si anumitor savanti si teologi sa le cerceteze. Aceste arhive nu sunt pentru publicul larg, iar pentru a le cerceta sunt necesare aprobari speciale din partea Consiliului Cardinalilor. Motivul invocate de catre Vatican este acela ca documentele, multe foarte vechi, s-ar putea deteriora.

Iata insa ca, potrivit adeptilor teoriei conspiratiei, documentele scoase la iveala nu nu sunt suficiente! Deoarece Vaticanul ar mai detine secrete tehnologice precum cronoportarea, teleportarea sau levitatia, despre care se crede ca ar fi fost descoperite candva si tainuite cu grija, in catacombele Vaticanului.

 

 
Istoria săngeroasă a cruciadelor Istoria săngeroasă a cruciadelor(0)

Istoria săngeroasă a cruciadelor.Războaiele din prima jumătate a mileniului al doilea, dintre lumea creştină şi estul dominat de musulmani, au intrat în istoria universală sub numele de cruciade. Confruntările dintre cele două civilizaţii s-au soldat cu atrocităţi şi cu pierderi inimaginabile de ambele părţi.

Prima cruciadă a durat doar trei ani, între 1096 şi 1099, şi a însemnat un succes militar pentru forţele armate creştine. Armatele formate din franci, englezi, germani, genovezi şi normanzi au câştigat toate bătăliile importante şi au cucerit o mulţime de teritorii, inclusiv Ierusalimul, considerat pe atunci „oraş sfânt”.

Bătălia pentru Ierusalim (1099) a rămas în istorie din cauza măcelului care a urmat după cucerirea cetăţii.

Măcelul de la Ierusalim Armatele creştine au ajuns la zidurile oraşului pe 7 mai. A urmat un asediu prelungit până pe 15 iulie, când cetatea a fost cucerită. Un rol hotărâtor l-au avut genovezii conduşi de Guglielmo Embriaco. Exasperaţi de pierderile mari suferite, aceştia şi-au demontat corăbiile şi au folosit lemnele pentru a construi turnuri de asediu. În cronicile timpului s-a scris că învingătorii i-ar fi măcelărit pe aproape toţi locuitorii oraşului, peste 70.000 de oameni. Cruciaţii nu s-au limitat să-i ucidă doar pe musulmanii din Ierusalim, ci i-au sacrificat şi pe evrei şi chiar şi pe creştinii ortodocşi. În „Gesta Francorum”, una dintre cele mai importante cronici ale momentului, autorul anonim a scris că „Măcelul a fost atât de mare, încât oamenii noştri înaintau prin sânge până la glezne. Când păgânii au înfrânţi, oamenii noştri au pus mâna pe mulţi dintre ei, atât bărbaţi cât şi femei, ori ucigându-i ori ţinându-i prizonieri, după cum au dorit. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute piramide din trupurile lor şi nimeni nu ştie numărul lor cu excepţia lui Dumnezeu”.

În schimb Robert Delort scrie în „Cruciadele„ că armata creştină ar fi ajuns la zidurile Ierusalimului în luna iunie şi că oraşul a căzut pe 14 iulie: „Masacru, sânge, sudoare, groază, răzbunare – tabloul înfăţişat de istoricii epocii este înfiorător. Tancred, un nepot al lui Bohemond, tovarăş credincios al lui Godefroy de Bouillon, jefuieşte Templul lui David. Două zile mai târziu, împarte comorile cu ducele”.

La rândul său, cronicarul german Albert din Aix a scris că: „În vreme ce toată populaţia creştină făcea un prăpăd groaznic printre sarazini, ducele Godefroy abţinându-se de la orice masacru şi-a lepădat cuirasa şi, îmbrăcând un veşmânt de lână, a ieşit desculţ prin oraş. După ce a înconjurat plin de umilinţă zidul de incintă, a reintrat prin poarta din faţa Muntelui Măslinilor şi a mers la mormântul Domnului nostru Iisus Cristos, fiul lui Dumnezeu celui viu, vărsând lacrimi, spunând rugăciuni, aducând cântări de laudă Domnului şi mulţumindu-i că-l socotise vrednic să vadă ceea ce cu atâta înflăcărare îşi dorise dintotdeauna”.

Patru noi state creştine în zonă În Orient au luat naştere patru state ale cruciaţilor: comitatul Edessei, sub conducerea lui Balduin, fratele lui Godefroy de Bouillon, principatul Antiochiei, condus de Bohemud, comitatul Tripoli, care i-a revenit lui Raymond de Toulouse şi regatul Ierusalimului, pe tronul căruia a urcat însuşi Godefroy de Bouillon. Regatul Ierusalimului era şi cel mai important, iar celelalte trei state îi erau vasale. După cucerirea teritoriilor au fost înfiinţate trei celebre ordine militaro-călugăreşti care aveau să devină faimoase. Ordinul Templierilor şi cel al Ioaniţilor au fost înfiinţate de francezi, iar cel al teutonilor a luat naştere în urma unor iniţiative germane.

Alte cruciade Următoarea cruciadă a avut loc o jumătate de secol mai târziu, între 1147 şi 1149 şi a însemnat un dezastru pentru armatele creştine. Înfrângerile suferite în faţa turcilor selgiucizi de la Dorylaeum (1147) şi Damasc (1148) au pecetluit soarta expediţiei.

Au fost necesari alţi 40 de ani pentru ca vesticii să se regrupreze şi să pornească în cea de-a treia cruciadă (1189-1192). Aşa a devenit celebru Regele englez Richard, supranumit „Inimă de Leu”, după victorile obţinute în faţa musulmanilor. Bătăliile purtate împotriva altui suveran celebru, sultanul Saladin „Leul deşertului”, au intrat în legendă. După câteva confruntări în care victoria le-a surâs pe rând, cei doi şi-au dat mâna şi au încheiat o pace convenabilă ambelor părţi. N-a trecut însă mult timp şi a reizbucnit un alt război în zona fierbinte din Orientul Mijlociu, dar de această dată cu alţi actori.

A patra cruciadă s-a consumat între 1202 şi 1204. Armata creştină, condusă de francezi şi de veneţieni, ar fi trebuit să lupte împotriva sarazinilor, care cuceriseră Ierusalimul, însă şi-a schimbat planurile din mers. Aşa s-a ajuns ca veneţienii să atace şi să cucerească Zara (1202), care era însă tot sub ocupaţie creştină şi aparţinea regatului maghiar. Războiul fratricid a continuat cu celebrul asediu al Constantinopolului creştin (1204). Veneţienii au ieşit învingători şi au fondat Imperiul Latin de la Constantinopol. Dezastrul lui Ludovic al IX-lea

A cincea cruciadă (1217-1221) şi cea de-a şasea (1228-1229) nu au adus nici ele rezultate notabile, în primul rând din cauza dezbinării care apăruse între regii şi principii creştini. În schimb, cruciada a şaptea (1248-1250) a echivalat cu un dezastru pentru armatele venite din vestul continentului european. După un început promiţător şi după câteva victorii împotriva musulmanilor, armata condusă de însuşi regele Franţei, Ludovic al IX-lea, a fost zdrobită şi a fost nevoită să se retragă, iar Ierusalimul a fost pierdut definitiv.

Acelaşi suveran francez a condus forţele creştine şi 20 de ani mai târziu, în cea de-a opta cruciadă, care a durat câteva doar câteva luni, în 1270. A fost un dezastru total pentru cruciaţi. Regele a murit în luptă, iar alianţa musulmană a obţinut o victorie zdrobitoare. Urmările au fost dintre cele mai grave. Musulmanii au cucerit pe rând pe rând toate statele creştine din Orient. Tripoli a căzut în anul 1289, iar doi ani mai târziu era ocupată şi Acra.

Astfel au luat sfârşit expediţiile creştine cunoscute în istorie sub numele de cruciade. Deşi istoria mai consemnează ulterior şi alte cruciade, cunoscute sub numele de „cruciade târzii”, acestea au reprezentat doar alianţe defensive ale unor state creştine în faţa pericolului unei superputeri cum avea să devină Imperiul Otoman.

 

 
Virginele şi virginitatea în istoria omenirii Virginele şi virginitatea în istoria omenirii(0)

Termenul de virginitate a primit de-a lungul timpului diverse interpretări, fiind un concept regăsit în legende, mitologie şi superstiţii care făceau parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor. Fascinaţia virginităţii a stat la baza unor obiceiuri barbare, unele dintre ele păstrate până în ziua de azi.

Deşi în ziua de azi, virginitatea aşa cum o înţelegem cei mai mulţi se referă la ruperea himenului, deci vizează un element strict fizic, în alte culturi se considera că o femeie necăsătorită este virgină, chiar dacă acesta era prostituată, până în ziua în care şi-ar fi pierdut virginitatea prin căsătorie. Tot în această idee, o femeie fără copiii era considerată virgină până la momentul primei naşteri.

De asemenea, în Evul Mediu se considera că fecioarele conferă o putere nepământeană lucrurilor cu care intrau în contact. De aceea, oasele albite ale fecioarelor erau folosite la ridicarea construcţiilor în Evul Mediu, pentru că se credea că femurul sau humerusul unei virgine amestecat cu mortar şi aşezat la temelia unei fortăreţe făcea construcţia intangibilă şi imposibil de cucerit de duşmani. Atunci când castelele erau totuşi cucerite de inamici, explicaţia se reducea la faptul că oasele nu fuseseră ale unei fecioare.

Vestalele pângărite, îngropate de vii

Superstiţiile referitoare la castitate au fost adesea adevărate blesteme pentru tinerele fecioare, acestea fiind oferite ca ofrande diferitelor divinităţi, ca un dar care semnifica puritatea. Pe de altă parte, în Roma antică, şase din cele 20 de fecioare (vestale) care îşi închinau viaţa în Templul Vestei, fiind însărcinate cu păzirea focului sacru, erau aspru pedepsite dacă încălcau jurământul de castitate. Plutarh, vestitul istoric, a lăsat mărturie decrierea pedepsei groaznice de care aveau parte vestalele care punea în primejdie focul veşnic, dacă şi-ar fi pierdut fecioria.

Nu există spectacol mai orbil şi nicio zi în care Roma să fie cuprinsă de o întristare mai profundă. Legată de mâini şi de picioare, vestala vinovată era urcată într-o litieră bine acoperită, astfel ca dinauntru să nu se poată auzi niciun sunet.
Purtată prin forum, prin mijlocul mulţimii, ea ajungea la locul în care urma să fie îngropată de vie. Mormânt îi era o încăpare subterană în care se ajungea coborând pe o scară. Aici se găseau un pat, o lampă cu ulei aprinsă, un cuţit şi provizii de alimente şi apă. Îngropată în această încăpere, fata era condamnată la o moarte rapidă, dacă ar fi optat să-şi ia viaţa cu ajutorul cuţitului, sau una lentă, mult mai chinuitoare, după terminarea proviziilor şi într-o atmosferă înăbuşitoare.

De asemenea, virginitatea era o armă eficientă împotriva lucrăturilor satanice, iar această credinţă stă la baza unui ritual care rezistă şi azi:alaiul de domnişoare de onoare la nunţi. Fetiţele care aruncă flori înaintea miresei sau domnişoarele de onoare care însoţesc mireasa către altar reprezintă, de fapt, un cortegiu menit să-l ţină departe pe Satana.

Blestemul himenului

Frica de bolile venerice a dus la formarea unor superstiţii care mai există şi azi în anumite zone din lume, având orgini medievale. Una dintre ele spune că bărbaţii se puteau vindeca de orice boală venerică dacă întreţineau relaţii sexuale cu o fecioară, dar că acest lucru nu ar fi dus şi la infectarea bietei fete. Bineînţeles, nu numai că bărbatul nu se vindeca, dar ajungea şi tânăra să se îmbolnăvească. Astăzi, în unele ţări africane, bărbaţii cred că cel mai bun leac împotriva SIDA este sexul cu o virgină, urmarea fiind că multe fete virgine sunt răpite şi violate.

Nu în ultimul rând, dovada fecioriei mai este şi astăzi o tradiţia umilitoare pentru unele mirese, nevoite să facă dovada castităţii lor. Cearceaful pătat cu sânge prezentat cu mândrie rudelor şi prietenilor a născut adesea adevărate tragedii, din moment ce astăzi se ştie că numai 42% din femei se nasc cu un himen care se rupe şi sângerează în momentul deflorării, în timp ce 47 % din femei prezintă un himen flexibil, care nu se rupe la primul contact sexual, ci mai târziu. Nu în ultimul rând, 11 % din femeile au un himen atât de subţire încât se poate rupe cu uşurinţă în timpul unui efort mai intens, cum este exerciţiul fizic sau urcarea pe munte.

Virginitatea neconfirmată era pedepsită în moduri greu de imaginat. În Deuteronom (A cincea carte a lui Moise), legea biblică cerea ca mireasa care şi-a înşelat soţul să fie omorâtă cu pietre. În Africa şi în multe ţări asiatice, dar şi musulmane, o femeie nemăritată, dar care se dovedea că nu mai este virgină, din varii motive, era izolată de societate, bătută şi în anumite cazuri omorâtă, după cum scrie Charles Panati în „Cartea sfârşiturilor„.Sunt şi astăzi cunoscute aşa-numitele cazuri de „omoruri pentru onoare“, în care o fată care nu mai este virgină este omorâtă chiar de familie, de tată şi de fraţi, chiar dacă dezvirginarea este produsă în urma unui viol sau este vorba doar despre un himen flexibil, aşa cum se presupune că este cazul de cele mai multe ori.

Şi în Europa au existat obiceiuri barbare, greu de închipuit în zilele noastre. Un asemenea obicei era stipulat în „Jus Primae Noctis”, un document prin care regii şi nobilii aveau puterea de a dezvirgina tinerele soţii ale supuşilor chiar în noaptea căsătoriei. Preţurirea virginităţii era în acele timpuri şi o modalitate a caselor nobile şi regale de a se asigura, într-o anumită măsură, că linia sângelui rămânea curată, iar bărbaţii erau lliniştiţi astfel că primul lor copil, care era şi moştenitorul averii, era sânge din sângele lor.

 
Iisus nu a existat niciodată! Este doar o invenţie Iisus nu a existat niciodată! Este doar o invenţie(0)

Iisus nu a existat niciodată! Aceasta este concluzia unui nou studiu, în care au fost cercetate 126 de texte antice, realizat de o echipă de specialiști biblici.
Afirmația că Iisus, figura mesianică din centrul celei mai mari religii din lume, creștinismul, nu a existat niciodată cu adevărat nu este una străină sau bizară. Această teorie a fost lansată cu decenii în urmă, atunci când specialiștii au descoperit numeroase asemănări între personajele importante, din punct de vedere spiritual, care au trăit pe Terra și Iisus.

ASEMĂNĂRI ÎNTRE VIAȚA LUI IISUS ȘI ALȚI ZEI

În mitologia diverselor popoare, există numeroase personaje excepționale, care s-au născut din mame virgine și au realizat o sumedenie de lucruri nefirești, numite minuni.

Un prim fapt interesant este asemănarea izbitoare dintre nașterea zeului Krishna și Iisus. În cartea, Bhagavata Purana, este relatat faptul că zeul Krishna s-a născut în urma unei uniuni spirituale, între zeul Vasudeva și Devaki, o pământeancă virgină. Niciodată nu a existat o uniune de natură sexuală în cazul nașterii zeului Krishna. Această poveste s-a repetat și în cazul lui Iisus. Mai mult de atât, cei doi sunt considerați fiii zeului suprem.

Nașterea celor doi a fost marcată de o stea și atunci când au venit pe lume au fost vizitați de trei oameni. Interesant mai este faptul că cele două personaje mistice realizează minuni similare în decursul vieții lor, iar în cele din urmă sunt crucificați, ca să reînvie trei zile mai târziu.

Viața lui Horus, zeu egiptean, este similară cu cea a lui Iisus. În prima instanță, mitologia egipteană susține că Horus s-a născut pe data de 25 decembrie, dintr-o fecioară. O stea de la răsărit a proclamat venirea sa. Trei împărați au venit să-l vadă pe Horus la naștere. La 20 de ani, Horus a devenit un om minune, iar la treizeci de ani a fost botezat, moment după care a început o mare lucrare. Horus a avut 12 ucenici și a fost trădat la fel ca Iisus. În cele din urmă, Horus a fost crucificat și după trei zile a reînviat.

Zeul luminii în mitologia persană este Mithra. Acesta s-a născut dintr-o femeie virgină. Ziua de naștere a lui Mithra se sărbătorea în 25 decembrie, odată cu solstițiul de iarnă. A fost un mare învățător și ciudat sau nu a avut 12 ucenici. Mithra nu a avut o înviere în trup, dar după ce și-a încheiat misiunea a fost ridicat la cer, cu ajutorul unei lumini și a unui car de foc.

Mai pot fi date exemple cum sunt Attis, Dionis și alți zei mitologici, dar rezultatul este același. Povestea se repetă și detaliile sunt mai mult decât simple coincidențe.

DE CE EXISTENȚA LUI IISUS ESTE CONSIDERATĂ UN MIT?

Într-un articol, semnat de specialistul Michael Paulkovich, se schițează ideea că Iisus nu a existat niciodată cu adevărat și că este un mit, care a fost preluat din culturile străvechi. Specialistul susține că dintre cele 126 de texte antice, studiate de-a lungul carierei sale, doar unul dintre ele pomenește despre Iisus.

Cu toate acestea, textele romane, scrise între anul 0 și 300, de scriitori celebri, precum Împăratul Titus, Cassius Dio, Maximus, Moeragenes, Lucian, Oasiți Soterichus, Eufrat, Marcus Aurelius sau Damis de Hierapolis nu este pomenit numele de Iisus. Specialistul susține că este imposibil ca niciunul dintre acești scriitori să nu fi auzit despre existența celei mai mari figuri spirituale, aflate în prezent în centrul celei mai mari religii din lume.

iisus christos rastignit pe cruce - Iisus nu a existat niciodată. Este un mit! Cel puțin așa susține un nou studiu bazat pe 126 de texte antice

Textele din Marea Moartă , cunoscute și sub numele de textele Qumran, nu conțin nici o mențiune despre Isus. Chiar și apostolul Pavel, figura Noul Testament, nu pomenește niciodată numele de Iisus.

În timp ce astăzi creștinismul a devenit cea mai populară religie din istoria lumii, cu 2,2 miliarde de ființe umane care se numesc creștini, Paulkovich subliniază că, încă din secolul al IV-lea, creștinismul era încă un cult mic și foarte persecutat. Acest cult avea nevoie de o figură importantă pentru a acapara cât mai mulți membri, și Paulkovich susține că astfel a fost inventat Iisus. În realitate nu a existat acest personaj, dar inspirându-se din mitologie, conducătorii cultului, au copiat pur și simplu viața unui personaj antic și i-au dat numele e Iisus. Povestea a fost plasată cu câteva sute de ani în urmă, pentru ca nimeni să nu poată descoperi adevărul. Și astfel, s-a născut o nouă religie, care are în centrul atenției, un mit.

 
Codex Gigas, Biblia Diavolului Codex Gigas, Biblia Diavolului(0)

„Codex Gigas/Cartea uriaşă”, cel mai mare manuscris medieval din lume, scris la începutul secolului al XIII-lea într-o mănăstire benedictină din Podlazice, pe teritoriul Cehiei de astăzi, este supranumită „Biblia Diavolului“.

Manuscrisul, despre care se crede că este blestemat, conţine cea mai veche imagine a înfăţişării Diavolului descoperită până acum.

. Manuscrisul Codex Gigas este considerat de oamenii de ştiinţă cea de-a opta minune a lumii. Scris de mână şi realizat din pieile a peste 160 de animale, cartea este groasă de 22 de centimetri, are înălţimea de 92 de centimetri şi greutatea de 74 de kilograme.

Legenda care înconjoară existenţa acestei cărţi spune că paginile sunt blestemate, după ce un călugăr ar fi fost condamnat să fie zidit de viu pentru că şi-a încălcat jurămintele monastice. Pentru a evita îngrozitoarea moarte, călugărul a jurat că într-o singură noapte va scrie o carte care va cuprinde întreaga cunoaştere a omenirii. Pe măsură ce se apropia miezul nopţii, călugărul a devenit atât de disperat că nu-şi va îndeplini promisiunea încât l-a implorat pe Lucifer să-l ajute. A făcut un pact cu Diavolul prin care i-a oferit sufletul pentru a-l ajuta să scrie cartea. Lucifer ar fi acceptat târgul, cu condiţia să adauge, ca semnătură, un portret care să-l înfăţişeze.

Conform unei analize grafologice făcută în urmă cu câţiva ani de paleograful Michael Gullick, de la Biblioteca Naţională a Suediei (unde se află cartea), cartea a fost într-adevăr scrisă de mâna unei singure persoane cu cerneală obţinută din insecte strivite.

Codex Gigas are copertă din lemn, este acoperit cu piele şi decorat cu ornamente metalice.  Codexul conţine manuale de botanică, întâmplări istorice, leacuri şi descântece pentru anumite boli, lecţii de spiritualitate, reţete medicinale şi incantaţii. Jumătate din manuscris este format din Vechiul şi Noul Testament, însă acestea, în loc să fie alăturate, sunt separate de traduceri latineşti ale lui Josephus Flavius despre istoria evreilor (Antiquitates Iudaicae şi De bello Iudaico).

Un alt capitol îi este dedicat Sfântului Isidor din Sevilia, un episcop hispanic, învăţător al Bisericii, iar în continuare sunt prezentate diverse lucrări medicale, majoritatea de origine greacă sau bizantină. Se speculează că scrierile din Codex legate de exorcizare reprezintă, de fapt, încercările călugărului de a-şi salva propriul suflet. Interesant este că manuscrisul nu a fost interzis de Inchiziţie, fiind studiat de nenumăraţi oameni de ştiinţă de-a lungul timpului.

Ultima lucrare importantă din Codex se intitulează “Cronicile Boemiei”, considerată prima istorie a Boemiei. Manuscrisul conţine şi alte lucrări mai puţin importante, despre pocăinţa pentru păcatele comise, o alta dedicată exorcizării şi “Calendarul”, o listă a sfinţilor şi zilele în care sunt comemoraţi aceştia. Pe lângă imaginea Diavolului, în carte mai apar două imagini, una reprezentând cerul, cu stele albastre, Soarele şi Luna, iar cea de-a doua reprezentând Pământul, cu oceane verzi, probabil înainte de Creaţie, conform wikipedia.org.

Teste care au fost făcute de specialişti pentru a recrea caligrafia din „Biblia Diavolului“ au dus la concluzia că finalizarea manuscrisului ar fi necesitat cinci ani de muncă neîntreruptă.

„În mod clar, autorul unei lucrări atât de impresionate trebuie că a fost mânat de o forţă incredibilă pentru a crea o astfel de capodoperă. Fie că a fost mânat de puterea luminii, fie de cea a întunericului, aceste lucruri s-au pierdut în timp“, se arată în raportul realizat de cercetătorii suedezi.

Unii specialişti sunt de părere că legenda din jurul manuscrisului a apărut din cauza inscripţiei existente în carte, „Hermanus monachus inclusus“, care s-a crezut că face trimitere la osânda călugărului, de a fi zidit de viu (inclusus, în limba latină). Însă specialiştii consideră că înţelesul real al cuvântului „inclusus“ s-ar apropia mai degrabă de ideea de „pustnic“. Astfel, semnătura „Hermanus monachus inclusus“ ar fi aparţinut, la fel ca opera, unui călugăr care a decis să se izoleze de lume şi să-şi dedice viaţa scrierii Codexului.

Codex Gigas are coperta din lemn, acoperit de piele și decorat cu ornamente metalice. Având 89 de centimetri înălțime, 49 centimetri lățime și 22 centimetri grosime, este cel mai mare manuscris medieval descoperit până acum.

Inițial, avea 320 de pagini de pergament. În timp, opt dintre acestea au fost scoase. Nu se știe motivul pentru care au fost smulse acele pagini și nici cine a făcut-o, dar se pare că acestea conțineau regulile Ordinului benedictin. Manuscrisul cântărește aproximativ 75 de kilograme, iar pergamentul este făcut din piele de vițel (unele surse susțin că ar fi piele de măgar) de la un număr de 160 de animale. Textele au fost scrise pe două coloane a câte 106 rânduri fiecare.

Manuscrisul conţine numeroase astfel de decoraţiuni. (vezi mai multe pe wikipedia)
Manuscrisul a fost scris și decorat (decorațiuni fiind considerate atât inițialele scrise diferit cât și ilustrațiile reprezentând Raiul, dar și portretul Satanei) de un singur artist. Nu a mai fost găsită nicio operă de-a acestuia și nici nu se știe nimic despre pregătirea sa profesională.

 
Misterioase bacterii marine descoperite pe un manuscris din Evul Mediu Misterioase bacterii marine descoperite pe un manuscris din Evul Mediu(0)

 

Misterioase bacterii marine descoperite pe un manuscris din Evul Mediu.Apariţia unor puncte mov pe un manuscris realizat în Evul Mediu a reprezentat pentru specialişti o frustrare. Punctele s-au întins până când au obturat tot ceea ce scria pe document, fiind imposibil de citit în prezent. Deşi a fost ţinut în condiţii optime în sanctuarul Arhivelor Secrete din Vatican, petele s-au mărit în timp, textul devenind indescifrabil.

Însă, anul acesta, o echipă de cercetători condusă de un ecotoxicolog din cadrul Universităţii Tor Vergata din Roma, a descoperit că petele mov de pe document erau de fapt provocate de microbi marini, conform Vintage News.

Documentul pe care specialiştii l-au testat se afla în Arhivele Secrete ale Vaticanului din secolul XVIII. În sine documentul fiind scris în secolul XIII în apropierea Romei. Conform arhivelor, documentul nu s-a aflat niciodată în preajma unei mări.

Mulţumită altor teste de laborator, misterul bacteriilor marine a fost rezolvat. În trecut aceste texte erau scrise pe piele de capră, oaie sau vacă. După ce pielea era îndepărtată de pe animal era amplasată într-o baie cu aer de mare pentru a putea fi conservată. Dar în timp bacteriile marine tolerante la săruri au crescut pe document, ducând la producerea pigmentului mov. În timp ce aceste bacterii mureau erau înlocuite de altele, fiind astfel devorate toate cuvintele din pergament.

În spatele pergamentului analizat de specialiştii din cadrul Universităţii din Roma se află însă o poveste istorică interesantă. În anul 1205-1206, un soldat numit Laurentius Loricatus a ucis accidental un bărbat în Roma. Laurentius s-a auto pedepsit pentru ce a făcut şi a început să poarte '' instrumente de pedeapsă''. Tot sub forma unei pedepse a călătorit către Santiago de Compostella din Spania şi a devenit un călugăr benedictin. Timp de 34 de ani a trăit ca pusnic pe ruinele unei mănăstiri din munţi. Laurentius a scris o carte de rugăciuni care a supravieţuit o perioadă îndelungată. Bărbatul nu primea darurile vizitatorilor, ci le oferea săracilor.

În timp, i-a fost oferit numele de Loricatus deoarece purta o haină din inele metalice direct pe piele sub forma unei pedepse. Însă practica nu a fost inventată de el, ci de Sf. Loricatus, un călugăr benedectin care a murit în 1060 şi care a fost devotat vieţii de penitenţă. În cazul lui Laurentius, ''viitorul Papă Grigore al-IX-lea a reuşit să-l facă să renunţe la haină''.

După moartea sa din 1243, cei ce l-au admirat pe Laurentius au scris pe un pergament creat din piele de capră către Papă, cerându-i ca bărbatul să fie făcut sfânt. Abia în 1778, Papa Pius al VI-lea l-a beatificat pe Laurentius.

Vă recomandăm să citiţi şi ur

 
JFK a avut o pasiune pentru femeile frumoase. Multe au fost spioane ale comunistilor JFK a avut o pasiune pentru femeile frumoase. Multe au fost spioane ale comunistilor(0)

JFK a avut o pasiune pentru femeile frumoase. Multe au fost spioane ale comunistilor.Recent președintele Statelor Unite a anunțat declasificarea a 2.800 de documente privitoare la asasinarea lui John F. Kennedy în 1963. În același timp, s-a anunțat că, la cererea serviviilor secrete, a fost amânată declasificrea altor documente „sensibile” care pot pune ăn pericol securitatea națională. Unele din acestea pot privi viața persoanlă a lui Kennedy, ca și un situații în care fostul președinte a făcut obiectul unor acțiuni de spionaj

„Oamenii președintelui”

De-a lungul vremii șefii statului american au fost ținta unor acțiuni de natură informativă. Unul din cele mai dezbătute cazuri a fost acela al președintelui Franklin Delano Roosevelt (1933 – 1945). Documente declasificate din arhivele secrete ale Statelor Unite ca și ale fostei Uniuni Sovietice, rezultate mai ales din „Operțiunea Venona”, au demonstrat că, între persoanele care s-au angajat în asemenea acțiuni, s-au aflat și unii din cei mai apropiați colaboratori ai săi.

Dacă în ceea ce îl privește pe consilierul președintelui Harrry Hopkins împrejurările nu au fost elucidate decât parțial, pentru alții din „oamenii președintelui” există informații mai sigure. Este vorba de diplomatul Alger Hiss (1904-1996) care a spionat pentru sovietici în Perioada interbelică și în timpul celui de al Doilea Război, făcând parte din delegațiile americane la conferințele internaționale care au urmat acestuia. Un alt agent pe lîngă Roosevelt a fost economistul Lauchlin Currie (1902 –1993), consilier al președintelui. care a făcut parte din „Rețeaua Silvermaster”. La un moment dat, Moscova a transmis agenţilor săi de la Washington sarcina de a o recruta nici mai mult, nici mai puţin pe soţia preşedintelui, Eleanor.

...și „femeile sale”

Între numeroasele relații sentimentale pe John F. Kennedy pe care le-a întreținut în perioada anterioară alegerii sale ca președinte s-au numărat mai ales actrițe ca și alte „frumuseți ale vremii”, dar și altele presupuse spioane. Cunoscând această vulnerabilitate a viitorului președinte, unele servicii secrete, mai ales cele germane, iar apoi cele sovietice, au încerct să o folosească prin plasarea în preajma sa a unor agente mai ales de influențare. Totuși, asemenea eventuale cazuri de inflitrare nu au fost elucidate pânâ la capăt, unele din împrejurările lor, ca și personaliatea agentelor implicare rămânând, în bună măsură. În umbră.

Este un motiv pentru care o serie din aceste cazuri au fost reluate în ultimele decenii, prin declasificarea, măcar parțială, a unor documente secrete, prin apariția unor memorii și a unor investigații, volume, dar mai ales prin dezvăluiri și interpretări ale mediilor.

Poate cel mai celebru dintre aceste cazuri este acela al lui Inga Marie Arvad (1913 –1973), jurnalistă daneză care, în perioada 1941-1942, a avut relație cu viitorul președinte al Statelor Unite, fiind suspectată datorită vizitelor sale în Germania și a aprecierilor de care s-a bucurat din partea lui Hitlter, fi fost agentă pentru această țară.

„Regină a frumuseții” și jurnalistă

S-a născut în Copenhaga. Și-a schimbat numele inițial Petersen în Inga Arvard. A fost alesă „regină a frumuseții” în 1931 în Danemarca. Devine jurnalistă la ziarul „Berlingske Tidende”. Primul ei soț a fost Kamal Abdel Nabi, cu care se căsătorește, la 17 ani, în 1931. După divorț se va căsători cu regizorul maghiar Paul Fejos. Emigrează în Statele Unite în 1940.

Urmează cursurile Columbia School of Journalism din New York, și devine jurnalistă la „Washington Times-Herald”. Conducătorul acestui ziar afirmă că Inga avea „un stil intuitiv” de a scrie. Apăruse câteva pelicule în Danemarca, ca și în filmul „Flight from the Millions” realizat de Fejos. În 1945, devine scenaristă la Metro-Goldwyn-Mayer și jurnalistă la Hollywood.

Inga Arvard a fost considerată, la vremea ei, o ”frumusețe perfectă”.

Relația cu Hitler: „I-a furat inima”

În 1935, în calitate de reporter independent, la intervenția lui Joseph Goebbels, Arvard are o serie de întrevederi cu Hitler, realizând două sau trei interviuri. Este unul din puținii reporteri scandinavi care a reușit acest lucru. Are relații și cu Hermann Göring: anunță căsătoria sa cu actrița Emmy Sonnemann și este invitată la nunta sa. Afirmă despre Hitler: ”Îl simți imediat. Pare singuratic. Ochii săi te privesc direct, strălucind de forță, arătând o inimă de copil”.

Vizitează Germania în timpul Jocurilor Olimpice din 1936, la invitația lui Hitler. Hitler consideră că Inga Arvard este „Un exemplu perfect de frumusețe nordică”. I-a dat lui Arvard o fotografie a sa cu autograf: „Lui Inga Arvard pentru o amintire prietenoasă” . În presă apare o fotografie a lui Inga cu Hitler. Se pare că Arvard a părăsit Germania atunci când a fost întrebată de ministrul de Externe german dacă dorește să spioneze în Paris.

Deși scrie despre Hitler nu a îmbrățișat niciodată în totalitate ideologia sa, iar relația cu el i-a umbrit cariera. Ulterior Arvrd a negat față de apropiați faptul că ar fi fost pro-germană, dar colegi de la Columbia University au afirmat că avea o atitudine antisemită virulentă. Atitidinea lui Arvard față de Hilter s-a schimbat după atacul de la Pearl Harbour din 1941. În 2017, John Toohey a publicat un articol în care afirmă că Inga Arvard a fost femeia care „i-a furat inima lui Hitler”

Relația cu Kennedy: O ”romanță interzisă”

Face cunoștință cu tânărul Kennedy la Washington prin intermediul surorii acestuia, Kathleen, care era și ea jurnalistă. Împrejurările în care s-au cunoscut cei doi și relația care s-a născut sunt descrise în biografia surorii lui Kennedy de Dave Quinn în care se arată: „Ca multe femei înainte și după ea, Arvard a căzut sub vraja lui Kennedy” . Arvard i-a mărturisit unui coleg de la ziarul „Times Herald”: „Mi s-au lipit ochii de el”. Între Kennedy și Inga Arvard se naște o „relație romantică”. Mai târziu, Inga a afirmat că a fost vorba doar o „relație trecătoare”.

După prima lor întîlnire, Inga, care avea 28 de ani, îl descrie pe Kennedy (24 d ani): „Avea ochi albaștrii, naturali, ambițioși, calzi”. I-a mărturisit unui prieten jurnalist că a fost fermecată de el. Arată cu discutau politică și istorie, ceea ce, se pare, că i-a folosit lui Kennedy în viitoarea sa carieră. La 27 noiembrie 1941, în ziarul „Washington Times Herald”, Inga Arvad, l-a prezentat cititorilor pe tânărul de 24 de ani, John F. Kennedy, ca pe "un băiat cu viitor".

După intrarea Statelor Unite în război, Kennedy a fost repartizat la departamentul de informații al Marinei americane. Atunci când au apărut zvonuri despre relația sa cu Inga Arvard, el a fost mutat, la Georgetown, pe un post în care nu mai avea acces la informații secrete, dar cei doi au continuat să se vadă.

La 6 februarie 1942 , Inga a sosit la Georgetown unde s-a cazat, sub un nume fals, la „Fort Sumter Hotel” și s-a întâlnit cu Kennedy. Întâlnirea lor a fost urmărită de FBI. Un prieten, John White, le înlesnește întâlnirile secrete, căci Fejos era cunsocut a fi un „gelos exploziv”. De altfel, În timpul acestei relații, Inga divorțează de Fejos care angajase un detctiv pentru a o urmări pe Arvard. Aceasta îi mărturise lui Kennedy că vrea să divorțeze și l-a întrebat dacă ar vrea să se căsătorească cu ea. Kennedy a părut „nehotărât”, ceea ce a înfuriat-o pe Inga. Totuși, se pare că Kennedy s-a interesat la un preot dacă Inga se poate converti la catolicism. Mai tîrziu, Inga a mărturisit că ar fi putut lupta pentru Kennedy „ca o tigroaică”, dar, pentru că se considera „prea bătrînă” pentru o asemenea relație și deoarece el era legat strîns de familia sa, a renunțat...

Între timp, în presă apar informații despre ”Romanța interzisă dintre JFK și fosta regină a frumuseții, suspectată agentă nazistă”. După ce, inițial, tatăl lui Kennedy, Joseph, în acea perioadă ambasador în Marea Britanie, aprobase tacit relația dintre cei doi, după ce au apărut bănuielile despre activitatea de agentă a lui Arvard, el „a intervenit în forță penrru a pune capăt afacerii”. Kennedy a fost de acord să întrerupă relațiile cu Arvard atunci când a aflat că ea era supravegheată de FBI.

După ce, în urma presiunilor tatălui lui Kennedy, cei doi s-a despărțit, au rămas în contact, întâlninu-se de câte ori era posibil. Atunci când Kennedy s-a remarcat prin faptele sale de arme, contribuind la salvarea echipajului vasului pe care se afla, Arvard a scris un articol depre „Tânărul erou al Marinei”. După ce a devenit președinte, Kennedy a ordonat ca avionul Air Force One să aterizeze la Davis-Monthan în Tucson pentru a se întâlni cu Inga. Potrivit aceleași surse, atunci când a aflat că Kenney a fost asasinat, Inga s-a refugiat în dormitorul său și a plâns ore întregi.

În 2007, o serie de scrisorile lui Kennedy către Inga (pe care o numea „Inga Binga”) au fost scoase la licitație la agenția „Christie's”. În una din scrisorile sale, Kennedy deplângea faptul că „Războiul este o afacere murdară”. Arvard: „Aș fi bucuroasă să te întâlnesc din nou”. Atunci când s-a încheiat relația în 1942 Inga i-ar fi spus : „Tu ai două lucruri importante: tu însuți și tatăl tău”

Unul din autorii care s-au ocupat de această relație, Scott Farris, afirmă că Inga a fost „Marea dragoste a lui Kennedy”, căci l-a înțeles pe Jack mai bine decât propria familie. Un alt comentator arată că ea ” a fost „singura femeie alături de care Kannedy se simțea el însuși”. Atunci când s-a căsătorit cu Jacqueline Bouvier în 1953, Inga i-a trimis o telegramă de felicitare lui Kennedy, dar nu s-au mai văzut niciodată.

„Un fel de Mata Hari” ?
În legătură cu relația lui Inga Arvard cu Jack Kennedy, FBI, șeful său, John Edgar Hoover au considerat că sunt necesare investigații mai ales că, din noiembrie 1941, John F. Kennedy făcea parte din departamentul de informații al Marinei Statelor Unite. Aceste investigații au fost declanșate de o fotografie a lui Arvard cu Hitler, asupra căreia a atras atenția chiar sora lui Kennedy, Kathleen, înainte să dispară într-un accedent de avion.

Investigațiile au constat în ascultarea convorbirilor ale lui Arvard, între care și acelea cu Kennedy. Superiorul lui Kennedy, căpitanul Seymour A.D. Hunter, considera că Arvard ar fi putut acționa ca „un fel de Mata Hari”. Într-un un memorandum al FBI din 21 ianuarie 1942 către procurorul general al Statelor Unite, se arăta că „O combinație a acestor fapte indică faptul că este posibil ca Arvard să fi fost angajată în cel mai subtil tip de activități de spionaj împotriva Statelor Unite”.

Chestiunea era însă delicată pentru că tatăl său Joseph P. Kennedy era ambasador în Marea Britanie. Legăturile lui Kennedy cu Arvard au intrat și în atenția Oficiului naval de informații, ele ajunfând ajungând și la președintele Roosevelt.

Într-o scrisoare a FBI din 16 iulie 1942 către Marvin McIntyre, confidentul personal al Roosevelt, se arăta că președintele solicita ca Arvard să fie urmărită, căci „Au fost numeroase zvonuri despre ea și despre trecutul ei și am făcut un control general al activităților ei”.

Deși concluzia anchetei a fost că Arvard nu fusese autoarea unei „fapte ilegale” și nu există dovezi care să demonstraze că ea acționase ca agentă, s-a hotărât transferarea lui Kennedy la o altă unitate unde nu mai avea acces la informații secrete, în ianuarie 1942. Mai târziu, Kennedy a afirmat că acest transfer s-a datorat lui Hoover. La 17 ianuarie 1942, unul din directorii FBI i-a raportat lui Hoover că „Nu există nimic substanțial în ceea ce privește svonul că Arvard ar fi, de fapt, o spioană nazistă”

La 27 ianuarie 1943, Inga i-a adresat o scrisoare lui Clyde Tolson, adjunctul lui J. Edgar Hoover, cerându-i să-i mijlocească o întîlnire cu acesta pentru a discuta „chestiuni personale”. Au rămas necunoscute motivele pentru care Inga dorea să se întâlnească cu Hoover. Această întrevedere nu a avut loc totuși. Ce mărtirisire ar fi vrut să-i să îi facă Imga Arvard lui Hoover?

Avînd în vedere că, pentru moment, Arvard a fost disculpată, după război, în urma căsătoriei ei cu actorul Tim McCoy, i s-a acordat cetățenia americană în 1946. Totuși investigațiile au continuat mai mult sau mai puțin discret, multă vreme, urmărindu-se contactele dintre Kennedy și Inga Arvard, dar și unele relații pe care ea le avusese.

Explicații târzii

Astfel, prezumțiile în ceea ce privește conduita lui Inga Arvard în perioada interbelică nu au dispărut, afectându-i și viața particulară. Atunci când Robert Boothby, membru al parlamentului britanic, a cerut-o în căsătorie pe Inga Arvard, în mai 1945, după ce inițial a acceptat, a respins propunerea, invocând faptul că mai existau bănuieli legate de relația sa cu Hitler, ceea ce ar putea avea un efect negativ asupra carierei lui Boothby.

După război, Arvard a arătat însă că, de fapt, nu l-a întâlnit pe Hitler decât cu ocazia interviurilor pe care i le-a luat și că în realitate disprețuia politica lui Hitler.

„Legături periculoase”
În același timp, au fost scoase la iveală o serie de relații pe care Inga Arvard le-ar fi avut cu personaje apropiate de Germania lui Hitler. Astfel, ea a fost suspectată de a fi fost amanta lui Axel Wenner-Gren (1881-1961), un industriaș suedez aflat pe lista neagră a Departamentului de Stat al SUA pentru relațiile sale cu Germania în timpul războiului. Wenner-Gren era considerat priten al lui Hermann Göring. Mai târziu, avusese relații cu ducele de Windsor, fostul rege Edurad VIII, cu simpatii naziste.

Un raport al FBI ar fi documentat faptul că Wenner-Gren îi pusese la dispoziției lui Arvard o sumă de bani în timpul studiilor sale. Principalul motiv pentru investigarea lui Arvard sa a fost de a se explora posibilitatea ca ea să fi fost angajată de Wenner-Gren ca agent privat de informații. Totuși, documente directe referitoare la relațiile lui Arvard cu industriașul suedez nu au fost identificate.

„Dosarele lui Hoover”

Este un fapt dovedit că șeful FBI, a întocmit „dosare” referitoare la relațiile sentimentale pe care le-ar fi întreținut președinții Statelor Unite. Între altele, ar fi fost în posesia unor informții despre legăturile extraconjugale ale soției președintelui Roosevelt, Eleanor, între care și aceea cu Joseph Lash, „un scriitor comunist”. Hoover ar fi avut informații și despre legătura sentimentlă a președintelui Dwight Eisenhower cu Kay Summersby.

În ceea ce îl privește pe Kennedy, Hoover era în posesia de dovezi în legătură cu relațiile sale cu Angie Dickinson, Kim Novak și Marilyn Monroe, dar și cu Inga Arvard. L ista femeilor cu care Jack a avut relații se afla în posesia lui Hoover, dar nici una nu s-a bucurat de atâta atenție ca Arvard, pe care șeful FBI o conidera o „dușmană personală” a sa.

De fapt, aceste investigații intense ale lui Hoover, „vânătoarea sa de spioni” se datora și faptului că era obsedat de inflitrarea de agenți la nivele superioară ale guvernului, pe care însă, multă vreme, nu reușise să îi identifice. În mare măsură temerile lui Hoover erau întemeiate, dar amploarea activității acestor rețele a fost demonstrată după război, prin ”Operațiunea Venona” și alte investigații.

La un moment dat, Hoover l-a informat pe Kennedy, devenit președinte, că deține informții despre relația sa cu Inga. După unele opinii, acesta a fost motivul pentru care care președintele i-a extins prerogativele. În ceea ce o privește pe Inga Arvard, dosarul ei la FBI număra 1200 de pagini, el rămânând multă vreme secret.

Cazul a reintrat în atenție

Relațiile dintre John Fitzerald Kennedy cu Inga Arvard, posibilitatea ca ea să fi acțiomat pe lângă viitorul președinte al Statelor Unite ca „agentă” au reintrat în atenția cercetătorilor, dar mai ales a jurnaliștilor, în ultima vreme, dovadă în acest sens fiind numeroasele lucrări consacrate acestei teme „fierbinți”.

Unele dintre ele însă păcătuiesc prin înclinația pentru latura „senzațională” a acestei relații. Astfel, încă în 1976, cotidianul „Los Angeles Times„ publică articolul ”Kennedy Affair With Spy Suspect” (”Relația lui Kennedy cu o spioană suspectă”) Dar interesul pentru această relație a „izbucnit” mai ales în anii 2000. Scott Farris, în volumul „ Inga-marea dragoste a lui Kennedy. Frumusețea perfectă a lui Hitler și primul suspect a lui Edgar Hoover” (2016) consideră că ”Inga era inocentă, dar nu a știut să își apere cauza”.

În volumul lui Peter Kross „Secretele celui de al Doilea Război Mondial. Misterioasa Inga Arvard” (2016) se arată că „O frumusețe enigmatică, Inga Arvard care ar fi lucrat pentru naziști și l-a implicat pe viitorul președinte al Statelor Unite într-o rețea de intrigi”. Relația lui Kennedy cu Inga Arvard face și obiectul volumului lui Tierney Mcahhe

„În interiorul romanței intrezise a lui Kennedy cu fosta regină a frumuseții suspectată de a fi fost agentă nazistă”.

În fine, chiar în 2017, John Toohey a publicat articolul „Femeia care a furat inima lui Hitler și a lui Kennedy”. Faptul că și în biografia lui Kennedy au existat o serie de episoade obscure, între care acela al relațiilor sale cu Inga Arvard, i-a preocupat și pe unii din cercetători și jurnaliști, între care Robert Dallek în volumul „An Unfinished Life: John F. Kennedy 1917-1963” (2003)

O „capcană de miere”

Dar lucrarea care a oferit revelații tulburătoare, stârnind cele mai multe contrverse a fost volumul lui Seymour M. Hersh, „The Dark Side of Camelot” ( 1998) în care, între altele, se afirmă că Kennedy a avut, în 1963, relații cu o femeie originară din Republica Democrată, Ellen Rometsch, bănuită a fi fost spioană. Presupunerea se bazează pe o serie de documente din arhivele FBI și CIA, precum și pe memoriile unui cunoscut jurnalist Ben Bradlee "Conversații cu Kennedy” (1975).

Născută, în 1936 , Ellen s-a refugiat din Germania de est unde devenise totuși membră a partidului comunist. A fost bănuită a fi fost agentă sub acoperire diplomatică la ambasada Republicii Federale Germane în Statele Unite, la începutul anilor 1960, unde activa soțul ei Rolf Rometsch. O serie de publicații americane, între care „Daily Mail„ au publicat știrea că ea ar fi avut o relație amoroasă cu John Kennedy, dar și cu alte personaje importante din societatea americană.

În timpul staționării sale în Statele Unite, Ellen Rometsch, ar fi fost prezentă și în „Quorum Club” din ”Carroll Arms Hotel” din apropierea Senatului. frecventat de persoane din mediul politic, între care și John Kennedy. Relațiile pe care le-ar fi satabilit i-ar fi dat posibilitatea de a afla informații importante.

În 1978, Bobby Baker și Larry L. King publică un volum în care arată că acest stabiliment era frecventat de numeroși senatori, membrii ai Congresului și alte persoane din sfera politică.

În caz că asemenea informații s-ar verifica, se poate spune că Kennedy a avut de a face cu o „capcană cu miere”, cum este denumită în limbaj informativ metoda prin care anumiți politicieni sunt atrași în relații cu prostituate în vederea dobândirii de informații secrete.

Cazul ar putea avea unele similitudini cu așa-numta ”Afacere Profumo” din acea perioadă din Marea Britanie, în cursul căreia un ministru fusese spionat într-un bordel de prostituata Christine Keeler.

Încercări de mușamalizare
În august 1963, Ellen este expulzată din Statele Unite din cauza „comportamentului său în Washington”. Se pare că această expulzare se produsese și la intervenția lui Robert Kennedy, care îndeplinea funcția de procuror general, pentru a escamota relațiile fratelui și a altor personalități din Washington cu Ellen Rometsch. În același timp, se pare că Robert Kennedy a intervenit pentru ca nici în presă să nu apară informații despre acest caz.

Scandalul a izbucnit totuși în octombrie 1964 când jurnalistul Clark R. Mollenhoff publică raportul „Des Moines Register” în care se arată că Ellen Rometsch ar fi avut relații cu „personalități înalte de la Casa Albă”.

În ciuda eforturilor de mușamalizare, cazul intrase în atenția lui J. Edgar Hoover și, încă în iulie 1963, Rometsch fusese chestionată de agenți ai FBI care ajunseseră la concluzia că „probabil ea fusese spioană sovietică”.

Totuși Hoover a comunicat unui grup de senatori că nu există "dovezi" că Rometsch era agentă. Pe de altă parte Hoover l-a informat pe Robert Kennedy că ”Avem informații că nu numai fratele Dvs., președintele, ci și alte persoane din Washington au avut relații cu această persoană suspectă a fi fost agentă”. În arhivele FBI, dosarul lui Ellen Rometsch număra 478 de file, dar acesta a fost distrus la un moment dat.

Cazul părea închis și totuși, în 2013, „Die Welt” publică articolul „John F. Kennedy und seine Geliebte aus der DDR” („John F. Kennedy și iubita sa din RDG”). Au urmat alte intervenții în presă, astfel încât cazul a revenit din nou de actualitate în anii din urmă, fără însă să fi putut să fie elucidat pănă la capăt.

Amantă a președintelui și a șefului Mafiei

Există și un caz în care a fost implicată o persoană din „anturajul sentimental” al președintelui Kennedy care nu a fost o „afacere de spiona„ ci de mijlocirea și trasmiterea de informații confidențiale cu caracter ilicit. Despre Judith Exner (Campbell) (1934 – 1999) au circulat informații că ar fi fost amanta președintelui John F. Kennedy și a conducătorului Mafiei Sam Giancana . Tatăl ei a fost un arhitect de origine germană.

A fost conisderată „incredibil de frumoasă”( "stunningly beautiful"). A pretins că a avut o reșație de 18 luni cu senatorul John F. Kennedy, începând din 1960, care a fost continuată când acesta a fost ales președinte al Statelor Unite. Ulterior, Campell s-a căsătorit, în 1975, cu jucătorul de golf Dan Exner de care a divorțat în 1988.

Potrivit unor articole de presă („Washington Monthly”, februarie 1960) Campbell și Sinatra s-au întîlnit în Las Vegas cu care ocazie cântărețul i-a prezentat-o lui Kennedy, la acea vreme senator și candidat la președinția Statelor Tot în a doua parte a anului 1960 Siantra a prezentat-o pe Campbell și lui "Sam Flood,"care, de fapt, era Sam Giancana, coducător al Mafiei din Chicago cu care de asemenea a avut o relație, ca și cu asociatul său John Roselli.

În memoriile sale publicate în 1977, Campbell, devenită prin căsătorie Exner, și-a publicat memoriile („ My Story”) în care a arătat că devenise „amantă” a lui Kennedy pentru o perioadă de doi ani, vizitându-l frecvent pe acesta la Casa Albă după ce acesta a devenit președinte. Afirmațiile sale se sprijină și pe înregistrări telefonice și alte documente, deși persoane din anturajul președintelui au negat aceste afirmații.

„Prieten apropiat”
Exner a intrat în atenția mediilor atunci când a fost chemată să depună mărturie în fața „Church Committee” care a examinat implicarea Mafiei în tentativa CIA de asasinare a lui Fidel Castro în 1975. În raportul comisiei s-a arătat că un „prieten apropiat” al președintelui Kennedy a fost, în același timp, un apropiat al lui Sam Giancana. Presa ( „The New York Times”) l-a identifiat pe acest „prieten” în persoana lui Exner care însă, într-o conferință de presă, a negat că ar fi avut cunoștință de relațiile lui Kennedy cu Mafia.

Tot în Mmoriile sale, Exner a arătat că relațiile sale cu Kennedy au avut un caracter „cu totul personal” (”entirely personal”). De asemenea, a afirmat că Giancana nu i-a cerut niciodată informații de la Kennedy. S-a referit și la relațiile lui Kennedy cu alte femei între care Inga Arvard. Asistentul personal al lui Kennedy, David Powers a negat că acesta ar fi avut relații cu Exner.

Mărturii contradictorii
Într-un interviu acordat, în 1988, revistei „People”, Exner a prezentat o altă variantă, afirmând că, de fapt, mințise în fața „Church Committee” și chiar în Memoriile sale. A arătat că Kennedy o rugase să îl contacteze în numele său pe Giancana și să-i mijlocească o întîlnire cu acesta care ar fi avut loc în 1960 în timpul campaniei pentru alegerile prezidențiale. Pentru 18 luni în perioada, 1960-1961, Ea ar servit ca „legătură” („link”) între Kennedy și Giancana. În cursul a aproximativ 10 întîlniri, cei doi au discutat despre asasinarea lui Fidel Castro.

În 1997, Exner a acordat un nou interviu publicației „Vanity” în care a prezentat o altă variantă a „istoriei” după care Keneddy i-ar fi destăinuit planurile sale în legătură cu Cuba și a folosit-o pentru a-i duce sume de bani lui Giancana. Acești bani ar fi provenit de la diferiți „contractori”, o serie de persoane interesate în dispariția lui Castro, între care și Robert Kennedy.

Într-un inteviu acordat reporterului de investigație Seymour Hersh, Exner a reluat aceste afirmații: "Jack a fost nesăbuit, atât de nesăbuit". A susținut, de asemenea că a avortat copilul lui JFK.

În sfârșit, Exner a afirmat că a pus capăt relației cu John Kennedy pentru că nu a dorit să devină doar „o altă femeie” (''the other woman”). Aceste afirmații contradictorii ale lui Exner au fost negate de persoane din anturajul lui John Kennedy. De asemenea, în rapoartele FBI și ale Serviciului Secret al Casei Albe s-a afirmat că, de fapt, ea a fost un „martor nesigur” ("unreliable witness,"), suferind de „instabilitate, depresie și paranoia”.

Cazul a fost realuat în 2015, când publicația „The Washington Monthly” a publicat articolul "The Exner File: Truth and fantasy from a president's mistress" („Dosarul Exner. Adevăr și fantezie de la o amantă a președintelui”). În fine, în 2002. Exner a devemit eroina unui serial TV intitulat „Power and Beauty”.

... În ceea ce privește de Inga Arvard , existența ei ulterioară a fost cât se poate de „nevinovată” pentru o presupusă spioană. După căsătoria cu un actor și militant pentru drepturile indienilor nord-americani , ea a participat la campaniile acestuia, petrecându-și cea mai mare parte a existenței în ranch-ul din Wyoming. De asemenea, Inga nu a părăsit cu totul preocupările sale legate de lumea filmului, participând, în 1946, alături de actrițe renumite la promovarea filmului „Duel in the Sun” în regia lui David O. Selznick.

Într-un interviu acordat ulterior Ellen Rometsch a declarat că nu a fost niciodată spioană. De remarcat că în arhivele secrete ale Stasi numele său nu figurează. În ultima parte a vieții, Judith Exner a devenit...pictoriță.

 

Abonare

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

Contacts and information

Social networks

Most popular categories

Buy This Theme
© 2011 Gadgetine Wordpress theme by orange-themes.com All rights reserved.